Ploaia de cornişă

La un pas de „buricul tîrgului” („kilometrul zero” cum îi place colaboratorului nostru şi prietenului meu ing. Bujor Buda să spună), mai exact pe trotuarul din faţa clădirii de pe „Corso” care adăposteşte la parter sala de jocuri de noroc „Million” şi banca „Garanti Banc”, a apărut ieri pe la prînz… o girafă! Nu, nu era animalul acela despre care baci Ghio zicea că „aşa ceva nu se egzistă” neavînd cu ce-l compara, ci maşinăria aceea care-şi întinde gîtul spre cer pînă unde-o lasă li­mitele impuse de constructorul de maşini şi de legea gravitaţiei.
Motivul pentru care maşinăria a urcat pe trotuar şi-a urcat doi oameni pînă sub acoperiş ţinea, prin­tre multe altele, şi de amintita lege a gravitaţiei în măsura în care cor­nişa construcţiei a-nceput a se des­prinde pe porţiuni respectabile iar amintita lege a fizicii universale făcea bucăţile de mortar s-o ia la vale-n jos, nu în sus. Trecem peste afirmaţia lui Mircea Eliade conform căreia în Univers nu există „sus” şi „jos” şi constatăm doar că, referen­ţial, punctul de plecare al bucăţilor de cornişă era… cornişa, iar punctul de ajungere era trotuarul (numai dacă nu se-ntîmpla vreun trecător pe-acolo, că atunci punctul de ajungere ar fi fost cu un metru şi ceva, hai doi, mai sus, după cum i-ar fi fost ursit…).
Că bucăţile de mortar „de sus” se transformau în moloz „jos” ţine clar de legea gravitaţiei universale des­coperită de sir Isaac Newton prin căderea mărului în creştet, însă de alte legi nu se ştie să mai ţină, bună­oară de legea siguranţei în construcţii, de legea siguranţei publice, de legea calităţii în executarea lucră­rilor şi de cine mai ştie ce alte legi.
Cert este că buclucaşa cornişă a făţosului edificiu a luat-o la vale bine de tot, adică rău, deşi renovarea s-a încheiat nu demult; aşadar avem o mostră indubitabilă de lucru bine făcut într-o „Românie a lucrului…”.
Calculul probabilistic spune că ai mai multe şanse să mori lovit în cap de-o stea căzătoare decît să cîştigi la loterie, însă statistica se-ncontrează şi spune că la loto s-a cîştigat din cînd în cînd, însă nimănu-i nu i-a căzut în cap meteoritu’. Ar trebui ca o fundaţie sau un colectiv bine închegat de cetăţeni să ceară probabilisticienilor să calculeze ce şanse ai să-ţi dai duhul în Arad pălit în moalele capului de-o bucată de cornişă sau de ornament sau de orice alt fel de turlă şi care-s şan­sele ca cineva, autoritate deliberativă sau executivă sau judecătorească sau procurorească, să se trezească din lungul somn, să ieie taurul de coarne şi constructorul de piept şi să zică „a la jupîn Dumitrache Titircă inimă Rea”: „Ia zii măi musiu, ce-ai făcut tu aicea de plouă-n capurile oamenilor cu re­zultatele muncii tale, mă?”, şi să-l puie la plată pînă i-or ieşi ochii din orbite cît cepele, ca să se-nveţe minte şi să nu mai uite nici legea gravitaţiei, nici legea penală, şi să-şi facă treaba „ca la carte”.
Pariez un capac de „Cico” contra o cafea „Nechezol” că nimeni nu va mişca nici măcar un deşt şi nimeni nu va ciripi nimic despre asta: nici Primărie, nici primar, nici inspecţii de diferite soiuri şi inspectori de diferite ranguri, dar va fi un silentiun aşa de frumos de, vorba lui Eminescu, „… numa-n vis…”.
Ei, dacă se-ntîmpla altceva, dacă se-anunţa vreo ţeastă zdrobită, nişte mîini sau picioare rupte, coaste fracturate sau înmormîntări, atunci să fi văzut atitudini indivi­duale şi colective (ca la „Colectiv”), dar n-a fost să fie.
Fac o propunere: dacă pe undeva se mai surpă vreun acoperiş sau faţadă, dacă mai curg din cer ornamente, să-şi puie primarul casca de protecţie pe cap, să-şi ieie consilierii în formaţie de marş şi şefii de birouri din Primărie în turmă şi să steie de veghe acolo, „pe linia frontului”, toţi, pînă cînd se prăbu­şeşte tot şi trece urgia; spitalizări ulterioare sau funeralii se vor plăti din banii publici, dar tare mi-i teamă că pentru colivă se vor face donaţii consistente iar pomana nu va mai fi pomană ci ospăţ în toată regula, cu lăutari şi multă voie bună!