Poate Băse NU, dar preşedintele DA

0
82

Consider total greşită decizia lui Călin Popescu Tăriceanu de a nu-l invita pe preşedintele Traian Băsescu la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea Senatului României. Mai mult decât greşită, această decizie este de fapt o răzbunare politică şi, totodată, o sfidare la adresa instituţiilor statului. De fapt, stă în firea PSD să sfideze instituţiile statului, dacă ne gândim doar la celebra vară a anului 2012. Dar această aniversare, a unei instituţii-emblemă pentru democraţia românească, ar trebui să extrapoleze disputele politice sau personale fie numai şi pentru că, peste alţi 50 de ani (o nouă aniversare rotundă) atât Băsescu, cât şi Tăriceanu, vor fi nişte file îngălbenite în cartea de istorie, o carte pe care o vor răsfoi doar politicienii şi istoricii.

Tăriceanu, prin acest gest, coroborat cu invitarea celorlalţi ex-preşedinţi post-decembrişti, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, se răzbună practic pe Traian Băsescu. Probabil, dacă printr-o cacealma a istoriei ar putea fi înviat Nicolae Ceauşescu, acest preşedinte al României comuniste ar fi pe lista de invitaţi a lui Popescu Tăriceanu, doar pentru a sublinia că Băsescu n-are loc, nu e bine venit. Ce nu înţelege, însă, actualul preşedinte al Senatului, este că NU pe Traian Băsescu l-a ignorat, ci Instituţia Preşedinţiei. Sunt de acord că Traian Băsescu nu trebuia invitat, pentru a nu genera un nou conflict, o nouă polemică a declaraţiilor. Dar poţi să nu-l inviţi pe Băsescu ca persoană privată, să-i transmiţi public că nu e bine venit, că nu va fi lăsat să transmită un mesaj. Însă Instituţia Preşedinţiei trebuia invitată – chiar dacă vremelnic este reprezentată de Traian Băsescu –, ca o formă de respect reciproc a celeilalte instituţii, cea sărbătorită, a Senatului României –unde reprezentant de frunte este, tot vremelnic, Călin Popescu Tăriceanu. Aşa, ca între preşedinţi…

De fapt, niciodată nu mi-a plăcut Călin Popescu Tăriceanu. Nici nu ştiu de unde această antipatie pentru că – culmea! – ca premier şi-a făcut treaba, mai puţin ultimul an, când a împovărat ţara dintr-un interes electoral. Dar antipatia o aveam înainte. Poate pentru faptul că a făcut avere într-o perioadă în care românul de rând sărăcea vizibil, când inflaţia era galopantă şi când puţini români îşi permiteau o maşină nouă. Ei, bine, Tăriceanu îşi permiteau să se joace de-a motociclistul, călare pe motociclete care valorau cât un apartament. Sau oare antipatia mi se trage de la faptul că tot într-o perioadă de criză, Ministerul Telecomunicaţiilor, cu un ministru liberal, Sorin Pantiş, parcă, a cumpărat nişte dubiţe pentru Romtelecom la un preţ supraevaluat, iar maşinile aveau – coincidenţă? – o marcă a cărei reprezentant în România era chiar Călin Popescu Tăriceanu? Ar mai fi câteva exemple, de moralitate politică sau de alt fel, dar cred că am fost suficient de bine înţeles asupra faptului că Tăriceanu mi-e antipatic. Nici măcar trecerea în tabăra PSD nu m-a surprins pentru că Tăriceanu a mai „rupt” o dată PNL, când a înfiinţat „PNL – Aripa Tânără”, în 1992, probabil tot la îndemnul PSD (pe atunci FDSN/PDSR).

Mă surprinde în schimb acum, că nimeni din arcul Puterii nu l-a tras de mânecă pe acest Don Juan din politica românească (e la a patra nevastă oficială), încercând să-l convingă că prin gestul lui nu se răzbună pe Băsescu, ci pe sistemul instituţional românesc. Şi, în fond, de ce m-ar surprinde, din moment ce tot ca o culme a sfidării, Puterea l-a instalat pe acest traseist în a doua funcţie din stat_ Preşedintele Senatului. Aşa ca o sfidare-model…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.