Poeme dincolo de cuvinte într-o expoziţie de fotografii

0
114

I-a fost dat şi îi este dat fiinţei omeneşti să aibă de-a lungul vieţii şanse şi neşanse. De fapt, viaţa omului, ca întâmplare de dimensiuni cosmice şi neexplicabile, este o lungă înşiruire de şanse şi neşanse, unele previzibile, deci posibil de controlat cumva, altele absolut imprevizibile, deci incontrolabile.

Mărturisesc cu maximă sinceritate că viaţa mea a fost până acum o asemenea succesiune de întâmplări, unele mai frumoase şi mai stranii decât altele.

O întâmplare din zilele trecute a fiinţei mele, întâmplare care a ţinut mai degrabă de miracol decât de simpla sarcină de serviciu, mi-a purtat paşii într-o expoziţie de fotografie – Sala Clio a Muzeului Judeţean fiind parcă anume gândită şi făcută pentru astfel de întâmplări care-ţi pot lumina o clipă, o zi sau o eternitate.

Pliantul pe care l-am primit la intrare, realizat impecabil, îmi spunea că expune fotografii Silvana Retter (nume de care n-am auzit până atunci), şi că „numele” expoziţiei este „Dincolo de cuvinte”.

Am frumosul obicei de-a nu mă entuziasma „cu anticipaţie”, aşa că am păşit rece spre sălile cu simeze ornate cu fotografii. Mai am obiceiul de a nu-mi refuza un entuziasm atunci când motivaţia entuziasmului există, aşa că, după vreo două ceasuri petrecute cu mutatul pantofilor de la o fotografie la alta (desenasem pe podele poteci vizibile), am plecat din expoziţie cald, aproape dat în clocot.

Toate artele, cele şase ale antichităţii şi două ale modernităţii, sunt tributare magicului, fiindcă orice artă devine meşteşug dacă nu are magia proprie şi dacă nu provoacă magia în cel care-o priveşte, citeşte ori ascultă. Mai mult decât oricare altă artă, fotografia se subsumează şi îşi subsumează magia clipei, şi nici o altă artă nu ilustrează mai profund spunerea faustică „Verweile doch, du bist so schön!” (Clipă, rămâi! Eşti atât de frumoasă!).

Contemplând fotografiile Silvanei Retter, m-a cuprins de-odată magia frumosului rostit în imagini, a clipei încremenite-n eternitate, a inexprimabilului rostit fulgerător în declicul unui aparat de oprit timpul în loc.

Cuvintele rostite de Silvana Retter spre cel care-i contemplă fotografiile sunt astfel de clipe rămase-n loc, clipe fecunde şi care nasc imaginaţia magică oricât ai fi de novice într-ale artei. Fiecare fotografie a Silvanei Retter e-o rostire a sa, şi fiecare fotografie intră-n dialog cu toate celelalte. Dacă-ţi destupi urechile sufletului şi asculţi cu atenţie, nu se poate să nu auzi toate fotografiile glăsuind, fiecare pe ton propriu şi toate laolaltă într-o simfonie de frumuseţe imposibil de descris.

Silvana Retter expune două genuri de fotografii în care excelează: portret şi peisaj. Formularea este totuşi prea strâmtă, întrucât portretele sale sunt adevărate compoziţii şi studii, iar peisajele nu sunt simple copii ale naturii ci natura însăşi văzută altfel, din alte unghiuri, cu alte valenţe ale expresivităţii – substanţial îmbogăţite.

Portretele (compoziţiile şi studiile), au ca temă centrală frumuseţea feminină potenţată viguros dar senzual de „accesorii” menite să accentueze indicibilul: măşti care ascund chipul (element irelevant magic), dar lasă vederii privirea („Iubeşte-mi mâinile şi ochii…” – Elena Farago), un tors feminin cu detalii incredibil surprinse posedat de un scorpion (fatalitatea oricărei intersectări între diafan şi viril), o femeie îmbrăţişând o piatră, că mâna stângă cuprinzând-o ca într-o încercare supremă de-a-i da mineralului căldura umanului…

Multe sunt fotografiile-portret-compoziţii-studii ale Silvanei Retter, însă trebuie ca fiecare privitor şi-şi dezlănţuiască imaginaţia pentru a afla rosturi şi înţelesuri proprii pentru rostirile artistei. Demn de remarcat este că în toată expoziţia se află doar un singur portret masculin; expoziţia începe cu acel portret şi se încheie la el. Este modul subtil în care Silvana Retter îşi face profesiunea de credinţă faţă de frumosul artistic: o plecare hotărâtă spre delicat şi o tânjire continuă după diafan.

„Dacă te-a hăruit Dumnezeu, ai. Dacă nu te-a hăruit Cel de Sus, degeaba orice sforţare, că nu ai, spunea cândva profesorul Teodor Uiuiu (năsăudeanul îndrăgostit iremediabil de Arad, astăzi doar un nume oarecare, cvasiuitat), spunere reluată la vernisajul Silvanei Retter de venerabilul profesor Bujor Buda. Silvana Retter are; a hăruit-o dumnezeu cu tot ce-i trebuie unui bun meşter fotograf pentru a deveni un veritabil artist fotograf. Silvana (ce nume frumos curgător din Pădureanca lui Slavici are femeia asta frumoasă strămutată de pe câmpiile Aradului pe plaiuri teutone!), este o artistă în sensul cel mai adevărat şi mai înalt al termenului. Nu ştiam asta, dar am aflat întâmplător, printr-o „… întâmplare a fiinţei mele” (Marin Sorescu).

Cine vrea să fie mai bogat cu câteva clipe cărora să le spună faustic „… rămâneţi! Sunteţi atât de frumoase!”, să alerge spre Sala Clio, câtă vreme mai sunt pe simezele acelea uluitoarele fotografii ale uluitoarei artiste fotografe românce Silvana Retter.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.