Polilogie despre echilibru

Campionatul mondial a spart nişte bariere. Ale bunului simţ – puternic atrofiat de necesitatea partinităţii –, ale simţului valoric intrinsec, ale ideii de echidistanței în sine. Mă refer la fotbal, dar găsesc în discuțiile despre fotbal reminiscențe ale pornirilor nepornite raportat la oameni – prieteni, cu care mă cunosc şi la care ţin – acele cioburi însămânţate de alţii. Acele concluzii nefinisate, doar inoculate.
Poate eu greşesc, dar nu vreau să fiu robul unei judecăţi binale, bazată pe indiciul devenit codicil: cine nu-i cu noi, e împotriva noastră. Nu vreau şi pot aduce argumente.
Ca şi coordonate clare, Franţa a câştigat Campionatul Mondial. Cu o echipă literalmente neagră. Hai să spunem pestriţă. Aş spune, ca tuşă personală, MERITAT! Dacă m-aş aprofunda în cifre, aceste cifre mi-ar întări opinia. Cu tot respectul pentru Croaţia, Belgia şi alte repere, mă refer la fotbal.
De-aici, fenomenul fotbal a atins o globalizare a grobianismului. Oameni culţi, citiţi, deschişi la valenţe interrasiale, s-au apucat să spurce nu victoria Franţei, ci modul în care aceasta a fost obţinută. Au cântărit, şi cântăresc în continuare, valorile naţionale, uitând că naţionalismul poate avea acele valenţe negative, închistate în nişte valori revanşarde, nu neapărat deschise unor discuţii, concesii şi concilieri.
„Cioroi” a devenit nu un substantiv comun, ci specific. Mulţi români îşi exprimau antiafinitatea faţă de Franţa (o formulă de exprimare care îmbrăţişează fidel antagonismul plăcerilor), dar de fapt trăiau o frustrare proprie. Una indusă. Charlie Hebdo – şi gluma, searbădă şi insipidă oferită de revista respectivă – a întărit această ură reciprocă. Dar românii au simţit-o ca pe un afront direct. Şi, acum, văzând acest mixt etnic, au răbufnit.
În plus, echilibrul naţionalism – internaţionalism, dat de această finală, a găsit valenţe în societatea românească pulsativă, care împarte lumea, împarte românii. Fiecare dintre cei care sunt robi ai gândirii bidimensionale scot tot ce-i mai dezechi­- librat din această dorinţă de echilibru. Culmea, fiecare crede – chiar este convins – că are dreptate. Și, tot culmea, e greu să convingi pe vreunul de faptul că dreptatea lui poate fi un pic ciobită.
Poate că am vorbit prea mult despre ce nu trebuie să facem, poate că trebuia să vorbim despre ceea ce putem face. În fond, ca orice material de opinie, este vorba despre… vorbe. Dar…
Niciodată să nu susținem vehemența, pentru că duce la păreri unilaterale, care folosesc unor oameni, nu majorității. Niciodată nu putem spune că toți țiganii sunt hoți pentru că unii fură, niciodată nu putem spune că toți românii sunt țigani pentru că unii țigani se dau români – chiar dacă sunt – prin bătrâna Europă. Și, niciodată toți francezii performanţi nu-s toţi negri, chiar dacă acum e culoarea (tonul) predominant (ă). E o chestie de echilibru.
P.S. Dacă tot vorbim de Franţa, de fotbal, de performanţă, trebuie să ştim că Zidane a avut „sânge” algerian, Platini – italian iar Kopa – celebrul Kopa – un pic de sorginte poloneză.
P.S. 2 Cabral e un român fain, chiar dacă nu e golgheter.