Postul și libertatea voinței – credința și puterea rugăciunii (Partea a II-a)

Iisus, plin de Duhul Sfânt, a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile ispitit fiind de diavolul. Și în acele zile El n-a mâncat nimic; Și când ele s-au încheiat, El a flămânzit” (Luca 4, 1-2); „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dum­nezeu” (Deut. 8, 3); „Iar El le-a zis: Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieși decât numai prin rugăciune și prin post” (Marcu 9, 29)
În „Filocalie” se arată limpede că imaginația este, de cele mai multe ori, „podul dracilor”. Așadar, tocmai mintea poate fi poarta de intrare a demonilor în interiorul nostru, în omul nevăzut; aici se alterează „ființa cea tainică a inimii” (I Petru 3, 4), aici vine căderea: „De ce cugetați cele rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4). Luminătorul sufletului este mintea tot așa precum „luminătorul trupului este ochiul.” (Luca 11, 34). Acest prag – mintea – este, de fapt, tărâmul dintre lumea vazută și cea nevazută. Aici, în minte, își fac loc toate cele ce vor deveni ulterior din gânduri trecătoare, fapte mărețe și împliniri materiale. Cel mai mare dușman al nostru este necredința sau chiar slaba cre­dință, îndoiala strecurată în ceea ce cugeți în propria ta minte. Pentru că de credință și de necredință ține mântuirea însăși. Faptele fară credință sunt moarte, tot asa precum „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Iar îndoiala este tot o formă de necredință, cumva la modul relativ, pentru că noi nu reușim să pricepem starea de necre­dință ce poate ajunge până la moartea sufletească. Singurul care cunoaște aceste taine sufletești este Dumnezeu, pe care-L auzim dojenindu-și ucenicii: „De ce vă este frică, puțin-credincioșilor?“ (Matei 8, 26), sau, altadată, pe verhovnicul lor, Petru: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 31). Ca de altfel, și în cazul tânărului lunatic, atunci când rostește răspicat către tatăl celui bolnav, dar și apostolilor și tuturor celor de față: „Soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune și prin post!” (Matei 17, 21). Iată, așadar, ca rolul postului este unul curățitor, iar cel al rugăciunii este unul de trezvie, de trezire, de luare aminte. Iată ce zice Hristos: „Credeți voi că pot sa fac Eu aceasta?“ (Matei 9, 28); iar răspunsul omului framântat de îndoieli și de neputințe descoperă starea de suferință launtrică profundă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 29).
În vremea noastră, mai toată lumea deține cunoștințe generale și noțiuni de dogmă și doctrină, numai că acestea nu sunt deloc de ajuns pentru a putea învinge teama – acel afect năpraznic și devastator al fricii care paralizează sufletul. Practicarea credinței ar fi o lucrare cu totul minusculă și neînsemnată daca ar presupune doar înlocuirea alimentelor de origine animală cu cele de natură vegetală. Cea mai mare datorie a creștinului este aceea de a se descoperi pe sine însuși: „Cunoaște-te pe tine însuți și îi vei câstiga și pe ceilalți” scrie Sfântul Isaac Sirul („Filocalia”, vol. X). Iar în altă parte Îl auzim pe Dumnezeu zicând: nu știți ce vreți, „nu știți ce cereți.” (Marcu 10, 38). De ce? Pentru faptul că cei mai mulți dintre cei care se roagă sau postesc nu au întotdeauna un scop bine determinat. Suntem prea mult cufundați în formalismul de rutinaă în obisnuința cotidianului, în ritualismul popular si pietist, din dorința de a fi, pur și simplu, „în rând cu lumea”, cu ceilalți. Aceasta nu ajunge nicidecum pentru a fi în acord sau în legatură directă cu Dumnezeu! Taina comunicării cu Dumnezeu înseamnă și duce la îndumnezeire – prin iluminarea duhovnicească a sufletului și a trupului deopotrivă, prin harul dumnezeiesc.
Rugăciunea nu e deloc tehnică, după cum nici postul nu e virtute în el însuși, ci un mijloc, un instrument de sporire către înalt, în dimensiunea verticală a vieții; cea orizontală nu complică mântuirea, numai ca uneori o amâna. „Iisus a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan 14, 6), iar Sfântul Apostol Pavel răspunde: „Nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Se povestește în cărțile bisericești din vechime că undeva, într-o cetate din lumea largă, a venit cândva o secetă mare. Toată suflarea, cler și popor, în frunte cu ierarhii și preoții și călugării, au început rugăciuni pentru ploaie. Și totuși, ploaia întârzia să apară. Într-un târziu, cineva din popor și-a adus aminte că la marginea așezării lor viețuia, retras și neglijat de toți, un pustnic bătrân, cu totul uitat de cei mai mulți dintre locuitorii acelei cetăți, ca un om simplu si anonim ce era. Mai vrând, mai nevrând, îndemnați cu dinadinsul de popor să-l cerceteze, ierarhul locului si preoții au mers pâna la ușa chiliei lui, chemându-l afară. Batrânul a ieșit și i-a întrebat mirat ce nevoie i-a împins până la el. Iar ei au răspuns: „Seceta! Nu mai plouă, și de aceea oamenii au flămânzit, iar cetatea se pustiește.” La care, oarecum uimit de întâmplare și într-o desavârsită inocență și smerenie (proprie doar pruncilor și sfinților), bătrânul pustnic i-a întrebat cu simplitate: „Și nu stiti să faceți o rugăciune pentru ploaie?…” Drept pentru care, în vazul tuturor și nestingherit de nimeni și de nimic, a îngenuncheat chiar atunci, pe loc, și a ridicat fară sfială mâinile către cer, plecându-și ochii la pământ, și a început a se ruga… Și în timp ce se ruga, iată că nori învolburați au năpădit deodată cerul și au început să reverse ploaie din belșug asupra tuturor!… Apoi, sculându-se în picioare, bătrânul pustnic i-a îndemnat zicând: „De acum înainte așa să vă rugați!”.
Iată adevarata teologie, în toată simplitatea, curăția si nevinovăția abordării Domnului Dumnezeu de către om, a Creatorului de către făptura Sa, fara trepte înalte de filozofie sau cine știe ce nemaipomenite măsuri de post. „Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobită și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50, 17). „Dați slavă Numelui Său cântând din buze” (Is. Sir. 39, 15) și „Jertfa Îi va fi bineplacută Domnului” (Maleahi 3, 4). „Dacă ați avea credință cât un graunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, și se va muta” (Matei 17, 20). „Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Luca 7, 50).
În concluzie, creștineste vorbind, „la concret”, postul sporește credința și împuținează patimile, facându-ne sufletul mai alb decât zăpada și mai strălucitor decât soarele.
Ciprian Tripa