Un restaurant de lux din Viena era plin de mese goale. Atât de plin încât nu era nimeni în el, decât vreo doi chelneri superplictisiţi  de cât mai au de şteptat ca să iasă din tură.  Într-un târziu uşile se deschid. Doi  oameni: un american şi un european dau să se aşeze la o masă. Chelnerul vine spre ei. Nu ca să-i întrebe despre ce doresc, cum era normal, ci ca să-i ridice de la masă. De ce a întrebat nevinovat americanul? Pentru că asta este masă de patru persoane, iar dumneavoastră nu sunteţi decât doi. Aşa că au fost mutaţi la o masă de două persoane, dar care era departe de fereastră, dar foarte aproape de bucătărie. Supărător de aproape. Mâncarea a fost bună, servirea a fost execrabilă, de parcă ar fi fost pe gratis, la fel şi amabilitatea chelnerului, care vorbea o engleză stâlcită, departe de pretenţiile unui restaurant cu asemenea preţuri. Dincolo, în America eşti luat în primire imediat de către personal, care nu ştie ce să-ţi mai facă pentru ca să te simţi cât mai confortabil. Numai zâmbet şi miere, de parcă ai fi egalul lui Obama. Dacă sunt mese libere ţi se dă cea mai bună  locaţie posibilă. Amabilitate? Poate. Însă mai presus de toate, aş spune că domină pragmantismul şi inconfundabilul spirit practic de dincolo de Atlantic. Doar aici s-a inventat marketingul şi… grija faţă de client. Invenţii exportate în Europa, dar care se aplică cu o întârziere de cel puţin şase luni. Aproape totul este însă făcut după calcule practice, ca să nu spunem cinice. Dar cu atât mai realiste: dacă sunt amabil şi clientul se simte bine, va consuma mai mult. Va da mai mulţi bani, patronul va fi mulţumit, eu voi primi un bacşiş mai mare şi voi avea mai mulţi bani în buzunar la sfârşitul zilei. America este practică. Şi în afaceri şi în politică. Nu există amabilitate, ci doar calcul şi interes propriu. Dacă şi alţi parteneri colaterali au de câştigat foarte bine. Dar ei niciodată nu  vor avea în faţă decât proriul interes. Chiar şi cu verişorii din Europa. Astfel o Mare Britanie care va face o  ieşire din Uniunea Europeană va pierde şi sprijinul american. Pentru că o pierdere a influenţei în Europa îi transformă pe englezi într-un partener care din strategic şi privilegiat va  deveni, cu viteza luminii, neinteresant. Adică va fi pus în aceeaşi oală cu restul lumii. În această ipoteză nu va mai fi nici amabiliate, nici zâmbete largi, nici un sprijin instantaneu şi aparent dezintersat. Toate se vor prăbuşi.  Iar noi nu suntem nici pe departe atât de strategici, deşi ne place să credem nu suntem. Altfel
n-am fi trataţi cum suntem. Adică precum un oaspete nepoftit, de care vrei să scapi cât mai repede. Dar care avea de achitat o notă de plată foarte mare. Şi dacă tot am adus vorba în America, partea ospătarului a fost de 50 de dolari, iar consumaţia a fost  cel puţin dublă faţă de ideea iniţială. A fost drăguţ şi pragmatic şi cu buzunarul plin. La Viena am ieşit repede, iar bacşişiul a fost doar o rotunjire foarte modestă. După noi restaurantul a rămas gol de tot. Aşadar dincolo amabilitate şi pragmatism, iar aici o suficienţă supărătoare.

Recomandările redacției