Prinţul Charles

Prinţul Charles de Wales, moştenitorul coroanei britanice, a vizitat iarăşi România. A poposit întâi în Transilvania, unde are câteva proprietăţi pe Valea Zălanului, după care a luat drumul Bucureştilor. Aici a fost primit la Cotroceni de către preşedintele Traian Băsescu, iar la Facultatea de Drept i-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii bucureştene. Cu această ocazie, fiul Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii a rostit un discurs nemaipomenit de frumos la adresa României şi a românilor, lăudând frumuseţile naturale ale ţării şi, mai ales, patrimoniul arhitectural tradiţional din Transilvania, Maramureş, Bucovina sau Oltenia. Arătând faptul că toate aceste valori ne definesc ca popor şi că trebuie să fim mândri că încă le posedăm, Prinţul Charles şi-a încheiat discursul de recepţie de la Universitate precizând că speră şi se roagă pentru ca noi, românii, să ne păstrăm şi să ne conservăm fascinantele valori rurale, asemenea Italiei sau Elveţiei. Din acest punct de vedere, Prinţul Charles de Wales este cea de-a doua mare personalitate de talie mondială care laudă, la scenă deschisă, valorile naturale  şi arhitecturale ale României, după regretatul Suveran Pontif Ioan Paul al II-lea, cel care asemuia spaţiul carpato-danubiano-pontic cu grădina Maicii Domnului. Fiecare dintre noi am putut vedea, în cadrul jurnalelor de ştiri, cum se plimba Prinţul Charles pe uliţele neasfaltate ale satelor transilvănene, cum se plimba în căruţele trase de cai sau cum admira porţile maramureşene. Acum se vede cel mai bine diferenţa de valoare care există între poarta din lemn, sculptată cu motive florale sau geometrice şi străjuită de laviţa cu blană groasă de salcâm şi poarta de tablă aşezată pe stâlpi de ţeavă neagră, care vara se încălzeşte peste măsură, iar iarna te lasă fără un rând de piele pe degete. Văzându-l pe Prinţul Charles plimbându-se vioi prin colbul drumului şi lepădând acea nelipsită ustensilă britanică, numită umbrelă, pentru a lua bâta cârnă, de sorginte absolut ciobănească, n-ai cum să nu-ţi reconsideri valorile la care te raportezi pe lumea aceasta. Aşa cum ne-au trebuit cincizeci de ani ca să ne dăm seama de faptul că o curte betonată este prostia supremă pe care o poate face un om împotriva naturii şi a lui însuşi, probabil că la fel se vor petrece lucrurile şi în ceea ce priveşte alegerea materialelor de construcţie în ceea ce priveşte arhitectura românească contemporană. Va trece şi moda pavelelor şi a acoperişurilor de tablă, după care lemnul, piatra şi lutul îşi vor reintra în drepturile lor fireşti. Statul german, de exemplu, subvenţionează acoperişurile din stuf, iar casele pe structură de lemn sunt din ce în ce mai căutate. Tehnica lemnului stratificat a izgonit deja plasticul din structura ferestrelor termoizolante, iar betonul este utilizat cu mai multă măsură şi cu precădere la fundaţii. Revenind la moştenitorul tronului Marii Britanii şi la pasiunea majoră pe care Alteţa Sa o face pentru satele tradiţionale din Transilvania, Bucovina sau Maramureş, mai rămâne ca şi noi, românii, să-i urmăm învăţătura şi să ne punem pe treabă. Ne-am cam grăbit să facem muzee ale satelor în vremurile comuniste, pierzând din vedere un adevăr fundamental, pe care ni-l tot explică Prinţul Charles: cel mai autentic muzeu este satul însuşi…