Problema romilor, cu plusuri şi minusuri

De când România şi-a deschis graniţele, după Revoluţia din Decembrie, o eternă temă o reprezintă problema romilor. A ţiganilor, cu alte cuvinte, aşa cum sunt ei cunoscuţi de-a lungul istoriei, de la Alecsandri, Budai Deleanu şi Ioana Radu citire. Şi, veşnic, sunt puşi la pământ românii, autorităţile mai ales, dar şi românii de rând, acuzaţi de intoleranţă, de indiferenţă, de tot ce se poate. Lucrurile, însă, nu stau chiar aşa, dar puţini dintre noi avem fie curajul, fie interesul de a pune lucrurile în adevărata lor lumină.
În primul rând, atât noi românii, cât şi occidentalii, suferim în proporţie de 90% de mania generalizării, când vine vorba de romi. Noi pe toţi îi vedem ca pe o pată pe obrazul ţării, iar occidentalii ca pe nişte posibili infractori, cu anatema prezumţiei de vinovăţie plutind mereu
deasupra capului lor. Apoi, ca o replică, tot atât de adevărat este că şi romii noştri au talentul de a se victimiza, mai ales în ochii occidentalilor sau a presei. Iar politicienii, ca să se întregească arcul, se folosesc electoral de comunităţile de romi, fie cu „amănuntul”, la alegerile locale, fie „macro”, când trebuie să pozeze în faţa Uniunii Europene ca oameni responsabili. Între cele două „poveri” – generalizarea şi victimizarea – trăieşte comunitatea romă, cu bune şi rele, cu îndestulări şi neajunsuri…
Poate n-aş fi abordat acest subiect dacă n-aş fi urmărit reportajul despre romi de la ProTV, în cadrul emisiunii „România, te iubesc”. Un reportaj cutremurător, înduioşător, de un realism crud… dar doar până la un punct. Nu neg profesionalismul celor care au făcut reportajul, dar parcă unele imagini au avut partea lor de moment artistic. Cei care au urmărit emisiunea au putut vedea râsul mânzesc al câte unuia dintre cei intervievaţi, expresie fidelă a ceea ce defineam ca fiind victimizare. Nu m-a convins nici femeia care se făcea că nu ştie în ce an suntem, nici bărbatul care se plângea că are cinci copii şi n-are cu ce-i hrăni sau alt ipochimen care a găsit o soluţie de rezolvare a problemei: „să meargă fiecare la muncă”. Însă, peste tot am văzut şi auzit aceeaşi lamentare, aceleaşi rugi mute sau vorbite care cuprinse într-un tot unitar duc la refrenul „dă şi mie”.
Repet, nu vreau să păcătuiesc prin a generaliza, pentru că am prieteni de origine romă care muncesc, care au un statut social şi intelectual ce depăşeşte pe al multora dintre români şi care (nota bene) nu se sfiesc să recunoască sincer: „Da, sunt ţigan!”. Culmea, aceste cunoştinţe nu se duc pe la televizor să se autoproclame nici regi, nici împăraţi, nici măcar reprezentanţi autorizaţi ai romilor. O fac alţii, aflaţi la limita imposturii, a căror activitate reală nu face decât să încurajeze tocmai ceea ce am criticat în rândurile de mai sus: victimizarea şi râsul mânzesc, pe sub mustaţă, acompaniat de un zâmbet obidit. O fac oameni gen Mădălin Voicu, care ne spun că de vină pentru situaţia romilor e clasa politică din ultimii 25 de ani.
Aş fi crezut, dacă aceste cuvinte veneau de la altcineva, nu de la romi gen Mădălin Voicu, care şi acum mai mult de 25 de ani, şi în interiorul acestui sfert de veac de democraţie a umblat mai mereu la braţ cu Puterea. Dar aşa, nu pot decât să constat că reprezentanţii romilor sunt mână-n mână cu politicienii, iar romilor de rând nu le rămâne decât să râdă şmechereşte de câte ori se face câte un reportaj cu ei. Cât despre banii alocaţi ba de UE, ba de Guvernul României, mare parte dintre aceştia „alunecă” în alte buzunare. Şi-atunci, de ce să încurajăm această discriminare pozitivă? Până când să întoarcem obrazul toţi, pentru că nu putem (a se citi „nu vrem”) să rezolvăm această problemă, tăind răul de la rădăcină? Întrebări uşoare, dar cu răspunsuri grele, chiar imposibile, în aceste vremuri…