Place sau nu, nu prea mai avem economie cu capital autohton , care să conteze cu adevărat. Ici, colo, ceva, dar pe ansamblu stăm prost. Ba chiar foarte prost. Am avut momentul nostru când încă mai putea fi repusă pe picioare și dusă într-o direcție care s-o facă să-și merite titulatura de economie națională.Dar ca la noi, tot s-a aşteptat strategia perfectă. Iar un plan bun astăzi este de o sută de ori mai valabil decât unul genial de mâine ori dintr-un viitor incert. Astăzi cifrele sunt grăitoare. Peste 80% din valoarea exporturilor, mai exact 83%, care anul trecut au depășit cifra de 50 miliarde de euro, au fost realizate de subsidiare ale unor multinaționale. Faceți vă rog un efort și spuneți, la întâmplare, dintr-o suflare cele mai mari companii din România. Surpriza va fi foarte mare când veți privi originea capitalului acestor companii. Așa că au trecut mai bine de 27 de ani, mai bine de o treime de viață, dacă ar fi să te iei după statistici. Dar asta nu s-a întâmplat aşa, deodată de ieri şi până azi. Ci a fost demolată bucată cu bucată. Pilonii de bază au căzut. Nu mai avem petrol, nu mai avem telefonie, chimie, industrie siderurgică. Nu mai facem nici tractoare, nici excavatoare, nici televizoare. Doar în agricultură mai există suprafețe relativ importante deținute și lucrate de către investitori români. Dar și aici ofensiva străinilor în a acapara cât mai multe tereneuri agricole este evidentă. Astăzi, peste trei zecimi din suprafeţele agricole sunt deţinute de subsidiare ale unor mari jucători globali sau de către fermieri străini. Şi sunt printre cele mai bune terenuri agricole. Sigur că oamenii sunt liberi să vândă. Da, dar în acest caz credem că era nevoie de un oarecare discernământ. Din partea Statului. În Ungaria de exemplu nu este permis de lege să se vândă terenurile agricole către străini. Este, până la urmă o chestiune de strategie și siguranță naţională. Cine e de vină? Toţi. Toți cei care s-au perindat pe la guvernare. Fapt este că nu prea mai există capital autohton de mare anvergură. Iar atunci investitorii străini evident dictează prețul forței de muncă. Care este foarte scăzut, să nu o mai întoarcem după cireș. Iar asta pentru că cei care au condus destinele au negociat condițiile în genunchi. Și se bucurau precum niște indigeni când primeau… mărgelele conchistadorilor. La noi aceștia erau numiți „investitori strategici”. Nu-i vorbă, o parte chiar au fost. Problema este alta: plata forței de muncă este prea mică în România. Iar asta putea fi rezolvat dacă decidenţii politici impuneau investitorilor alte plafoane salariale. În fond nu e totuna dacă iei impozit pe 1.000 de lei sau să zicem pe 1.800. Argumentul suprem era şi este că altfel pleacă investitorii. Din Polonia nu au plecat și acolo salariul minim este dublu față de România. Cam asta e diferenţa. Ideea este că în 27 de ani nu am făcut un mare proiect de țară. Unul care să conteze cu adevărat. Doar proiecte… de hârtie. Și mai vine și o revoluție fiscală…

Recomandările redacției