Puterea obişnuinţei

Reproduc mai jos o fabulă excepţională, preluată din repertoriul marelui om de teatru şi muzică, Florian Pittiş. Iat-o, niţel prescurtată!
Într-o zi, la o stână, a venit un lup şi a mâncat o oaie. Ciobanul şi-a luat puşca, s-a dus în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
A doua zi, alt lup a venit şi a mâncat o oaie. Ciobanul şi-a luat puşca, s-a dus în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
A treia zi, alt lup a venit şi a mâncat o oaie. Ciobanul şi-a luat puşca, s-a dus în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
A patra zi, o oaie a mâncat o oaie. Ciobanul şi-a luat puşca, s-a dus în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
Am vizitat în aceste zile un magazin cu obiecte de uz casnic (de fapt era de uz caznic, de la caznă, căci eu personal sunt „caznicul“). Magazinul era gol, nu era nici un client înăuntru. Doar vânzătoarea. I-am cerut acesteia sprijinul să găsesc cel mai potrivit obiect pe care-l solicitasem. C-aveau mai multe de acelaşi fel. Fără nici un entuziasm, fără să schiţeze nici cel mai schematic zâmbet cu putinţă, dar amabilă, calmă, mi-a oferit câteva variante de obiecte-marfă. Am ales, am cumpărat. Am fost mulţumit de ce-am târguit, am fost mulţumit de felul cum am fost servit, de cum s-a purtat cu mine vânzătoarea. Totuşi… Ceva, ceva nu era în regulă cu ea. Prea vorbăreaţă nu era. Dar nici ţâfnoasă, aşa cum sunt destule dincolo de tejghea. Îi spun direct, hodoronc-tronc (mai mult tronc) că am impresia că este tristă. Îmi confirmă: Da, sunt puţin tristă. Sper să vă treacă motivul tristeţii!, i-am urat. Sunteţi psiholog?, întreabă, apoi continuă: am în familie un psiholog şi întotdeauna acesta mă ghiceşte. Îngăim ceva despre om, bolborosesc ceva aproximativ, asilabic. Apoi, îi mulţumesc frumos pentru că m-a ajutat să-mi cumpăr ce mi-a trebuit şi ies repede afară, în stradă.
Obişnuinţa este ceva asemănător cu reflexul condiţionat a lui Pavlov. Se zice că din obişnuinţă, după ce i-a murit câinele, Pavlov a continuat să-i ducă de mâncare. Din obişnuinţă!
De câţiva ani buni, inundaţiile dau în România ca dubaşii din Petriş în dubele lor. Primii miniştri şi preşedinţii (absolut toţi, fără excepţie) se încalţă în cizme de gumă, se însoţesc de cei de la Apele Române şi iau măsuri drastice pentru ca în viitor să nu se mai întâmple inundaţii, să nu mai plutească canapele pe uliţe. Şi să nu se mai audă pe la televizor cum bătrânii satelor spun că aşa ceva nu au mai văzut în viaţa lor. Se pompează bani cu ghiotura de la Guvern să oprească inundaţia. Anii următori, acelaşi scenariu: vin inundaţiile, canapelele plutesc din nou pe uliţele satelor iar bătrânii declară că aşa ceva n-au mai văzut în viaţa lor; în timp ce prim-miniştrii (tot fără excepţie), în cizme de gumă, însoţiţi de cei de la Apele Române, pompează bani (nimeni nu ştie exact unde-i pompează). Şi tot aşa, an de an: canapele care plutesc pe uliţele satelor, prim-miniştri în cizme de gumă, aceiaşi bătrâni care declară pe la televiziuni că aşa ceva n-au mai văzut de când sunt.
Viaţa merge înainte, din obişnunţă: ciobanul acela a ucis lupul din obişnuinţă, deşi nu era vinovat de uciderea oii, Pavlov şi-a hrănit câinele mort din obişnuinţă, inundaţiile vin în fiecare an din obişnuinţă, prilej cu care prim-miniştrii şi preşedinţii, fără excepţie, au ocazia să încalţe cizme de gumă. Din obişnuinţă!
Doar acea vânzătoare a rămas tristă, dintr-un motiv neştiut de nimeni, doar de ea şi de psihologul din familia ei.