Gradul de civilizaţie al unei ţări este dat şi de grija pe care o manifestă faţă de persoanele cu dizabilităţi. Iar cea mai mare dintre ele este aceea de a integra perfect aceste persoane în mediul social şi economic sau mai direct spus de a nu le marginaliza. La noi, deşi suntem ţară a Uniunii Europene încă suntem în „beznă” la acest capitol. Pe de altă parte, mai toate partidele politice îşi fac o temă de campanie în grija pe care o arată faţă de aceste persoane. Interes care dispare subit după ce fiecare îşi vede sacii în căruţă. „De fiecare dată înainte de alegeri au venit aproape toţi cu pixuri, pliante şi foarte multe promisiuni. Iar după aceea am rămas din nou singuri”, spune cu amărăciune Rodica Fighir, membru în Asociaţia Distroficilor Muscular Arad. Iar aceşti oameni, deşi legislaţia este foarte generoasă potrivit Legii 448/2006 au în realitate foarte puţin. Şi de fapt nu vor mai nimic, decât lucruri normale.Cum ar fi o rampă de acces la locurile de utilitate publică. Potrivit articolului 62 din Legea 448/2006 „clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor adapta, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice, conform prevederilor legale în domeniu. Costurile lucrărilor necesare pentru realizarea adaptărilor prevăzute se suportă din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi din sursele proprii ale persoanelor juridice cu capital privat, după caz.
Rodica Fighir a reflectat foarte clar, în câteva cuvinte, modul de tratare a acestei „probleme de către societate”, de către noi toți. Nu este vorba aici doar de rezolvarea unor utilități pentru care trebuie resurse. Ci cum se pune… problema acestor oameni cu nevoi mai speciale. Adică cu indiferență, cu răceală, cu un cinism de neam prost. Până la urmă am avea nevoie noi de o rampă de acces la mentalitatea noastră prin care să lepădăm nepăsarea și abordarea de felul „ce mai vor iarăși ăștia?” Aici este o mare parte a rezolvării acestei ecuații. Și care nu cere bani. Nici pe departe. Doar puţină civililzaţie. Făcând o translație rapidă cu ajutorul unei rampe imaginare vă prezentăm alte fapte, alți oameni.
Wolfgang Schäuble, în vârstă de 69 de ani, este paralizat din 1990, când a fost grav rănit într-un atentat. El nu se mai poate mişca de la piept în jos, după ce i-a fost atinsă cea de-a treia vertebră. Omul circulă într-un scaun cu rotile, dar este ministrul de Finanţe al Germaniei şi om de bază al cancelarului Merkel. Rodica Fighir nu vrea decât să se ducă la coafor şi la un concert la Palatul Cultural Arad. Adică lucruri cât se poate de simple și normale Dar nu poate. Cam asta este diferenţa…
Gabriel Constantinescu
O fi o treabă bună şi chestia asta europeană cu protecţia handicapaţilor. Dar, ca de obicei, la noi totul ia o turnură grotescă. Apar tot felul de handi fără drept, dar cu acte în regulă, iar adevăraţii handicapaţi sau invalizi întâmpină mari greutăţi în a-şi obţinei legal drepturile care li se cuvin. Apoi, problema locurilor de parcare pentru handicapaţi. Stau neocupate, că nu avem handicapaţi care să umble cu maşini. Mi se pare că aplicăm nişte norme europene fără discernământ, fără analiza specificului local, lăsând loc la tot felul de abuzuri şi disfuncţionalităţi.