Înainte de 1990 toate adunările politice se desfăşurau sub portretul „tovarăşului” Nicolae Ceauşescu, iar politrucul de la prezidiu nu mai prididea cu citatele din „opera” secretarului-general al Partidului Comunist Român. După 1989, conferinţele de presă ale Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat se desfăşurau sub portretul lui Iuliu Maniu, iar ţărăniştii din prezidiu îşi împănau discursurile cu zicerile „bardului” de la Bădăcin. Nici liberalii nu se lăsau mai prejos, astfel că icoanele cu generaţiile de brătieni pavoazau toţi pereţii sediului partidului, iar citatele din D.A. Sturdza, Ioan C. Brătianu sau Ştefan Zeletin erau „potrivite” după agenda supusă dezbaterii. Deşi aş putea să fiu criticat pentru asocierea pe care am forţat-o între comunişti, ţărănişti şi liberali, ceea ce am dorit să scot în evidenţă ţine de practica discursului politic şi de ataşamentul doctrinar faţă de un set de valori la care aderă unii, sau alţii dintre politicienii tristelor noastre vremuri. Astăzi nu mai există nicio deosebire între socialistul care stă şi aşteaptă şi liberalul care se pune şi face. În România contemporană cei mai bogaţi oameni sunt foştii securişti, liderii de sindicat şi politicienii de stânga. Fruntaşii Partidului Naţional Liberal pot fi încadraţi cel mult în categoria clasei de mijloc, iar ţărăniştii au intrat – se pare că de-a pururi – în istoria noastră multimilenară. Dacă se spune că stânga s-a născut dintr-o utopie, iar dreapta din necesitate, la noi stânga a ajuns să fie aproape omniprezentă, iar dreapta să semene tot mai mult cu o utopie. Pensia, ajutorul de şomaj şi ajutorul social au devenit „soluţii” pentru jumătate din populaţia patriei, în vreme ce falimentul, insolvenţa, salariul minim şi tichetele de masă re­prezintă cele mai utilizate ex­presii din vocabularul celeilalte jumătăţi. Se simte tot mai mult nevoia unei clarificări, iar în lipsa acesteia societatea noastră are toate şansele să intre în disoluţie. Dacă n-am vrut să acceptăm legea lustraţiei imediat după 1989, acum nu mai avem ce face şi trebuie să acceptăm recunoaşterea burgheziei proletare, cu toate efectele financiare şi funciare care decurg de aici. Totul e ca „proletarii” care s-au îmbogăţit din furtul CAP-urilor, SMA-urilor,  IAS-urilor, ADS-ului, băncilor de stat, întreprinderilor  comuniste şi din contractele păguboase cu statul să nu se mai considere ca fiind de stânga şi să-i zăpăcească de cap pe bieţii noştri alegători…

Recomandările redacției