Probabil că aşa este scris în stele, ca reformele care se abat peste spaţiul nostru mioritic să vină dinspre apus, iar reformatorii să provină, mai ales, de la Cluj. Pe de altă parte, este un caz unic în ultima sută de ani, când preşedintele ţării, primul ministru şi peste jumătate dintre membri Cabinetului îşi numără strămoşii prin cimitirele transilvănene. Ba, mai mult, chiar şi Patriarhul des­cinde din paorii Banatului, iar şefa DNA-ului, şeful SRI-ului şi Avocatul Poporului îşi trag rădăcinile de pe Târnave, ori din preajma Ţării Moţilor. Una peste alta, putem vorbi despre un moment cât se poate de prielnic în ceea ce priveşte reformarea statului român, lăsat în ultimii şaizeci de ani fie la îndemâna unor analfabeţi – strecuraţi de către politrucii de la Kremlin pe sub faldurile drapelului cu seceră şi ciocan – fie pe mâna unor aventurieri, cu largi deprinderi fanariote, care au transformat România ulti­milor douăzeci şi cinci de ani în patria tuturor potlogăriilor. Fireşte, prin aceste păreri nu doresc să aduc nici o atingere compatrioţilor noştri moldoveni sau regăţeni, dar caut să scot în evidenţă aplecarea mai pregnantă a bănăţenilor, bucovinenilor sau a transilvănenilor către respectarea legilor, a cutumelor şi a statului de drept, deprinderi cumulate pe parcursul mai multor secole de existenţă într-una dintre cele mai eficiente administraţii din jumătatea răsăriteană a continentului: Monarhia Habsburgică. Rămâne antologică, în acest sens, lecţia lui Ioan Slavici, care, invitat de Carol I de Hohenzollern să preia direcţiunea Institutului Academiei Române de la Măgurele, i-a răspuns regelui că nu poate părăsi, deocamdată, Monarhia Habsburgică – al cărei cetățean cu drepturi depline se afla – deoarece are de ispășit un an de temniță politică, la care fusese condam­nat de către autoritățile de la Budapesta. Abia după ce face anul de pușcărie – menționează Slavici în scrisoarea de răspuns – dacă oferta Regelui României mai rămâne valabilă, va accepta postul de director la Institutul Academiei. Ioan Slavici nu putea concepe să fugă de la Sibiu, la Bucureşti, prin „vama cucului” – cum se numeau trecătorile ilegale de peste munți, la acea vreme – şi să-şi piardă astfel dreptul de a fi cetăţean al Monarhiei Habsburgice, argumentând că „statul imperial te asupreşte, dar te şi apără”. Marele nostru scriitor şi ziarist nu putea uita beneficiile unui stat puternic şi stabil, care îi permiseseră unui copil de români din Şiria să-şi desăvârşească studiile la Arad, la  Budapesta şi la Viena, lucru aproape de neimaginat pentru fiul unor învăţători de prin Bărăgan sau din Întorsura Buzăului. În replică, Regele Carol I l-a felicitat pe Ioan Slavici pentru atitudinea sa de cetăţean al Imperiului, menţionând că postul de la Academie îl aşteaptă până după eliberarea sa din temniţele Seghedinului. În în­che­iere, văzând lamentaţiile, tertipurile şi „procedurile” prin care actualii parlamentari, prinşi la furat, caută să scape de puşcărie, mă întreb câtă încredere mai au în statul pe care tocmai dânşii l-au croit. Iată de ce o reformă, profundă şi ireversibilă, se impune cu necesitate.

Recomandările redacției