De vreo doi ani, România este cuprinsă de febra regionalizării. Indiferent de guvernare, partidele s-au instalat pe poziţii beligerante – pro sau contra – în funcţie de interesele politice şi electorale, nu neapărat de cele administrative sau sociale, de necesităţile obiective ale creării unor asemenea structuri regionale.
Totul porneşte de la premisa că prin regionalizare vom reuşi să accesăm mai uşor fondurile europene. O premisă parţial adevărată, care ne conferă probabi­litatea unor absorbţii mai facile, dar nu ne garantează automat aceste absorbţii. Şi, în fond, e ca şi cum am reinventa roata, deoarece această procedură, a absorbţiei de fonduri europene cu ajutorul regiunilor, nu este străină nici măcar României. Cu riscul de a intra într-un limbaj uşor administrativ, voi enumera câteva investiţii – de milioane de euro – care s-au derulat prin POR (Planul Operaţional Regional), deci atragerea de fonduri s-a făcut pe regiune: tronsonul de drum Juliţa – Mădrigeşti, şoseaua de centură a oraşului Ineu, Reabilitarea Centrului Vechi şi Drumul Vinului. Sunt obiective concrete, trei dintre ele realizate, iar cel de-al patrulea în curs de realizare.
Revenind la regionalizare, până şi proiectele pe care se presupune că le promovează o regiune cresc în importanţă, implicit în valoare. Şi asta pentru că una e ca judeţul Arad să promoveze un proiect de, să-i zicem, Centură ocolitoare a oraşului Chişineu-Criş (necesar de altfel, dar de o anvergură locală), iar cu totul altfel putem vorbi de un drum expres Timişoara – Arad – Oradea, cu un impact regional, chiar interregional.
Concluzionând pentru motivaţia absorbţiei fondurilor, e clar că o regionalizare este bine venită, chiar necesară, pentru a ne putea „lupta” cu succes pe plan european. Dar, apare şi al doilea aspect…
Din păcate, la noi regionalizarea riscă să creeze un nou „inel” administrativ, care ar putea aduce o birocratizare suplimentară a deciziilor. Practic, dacă deciziile care se luau la nivel judeţean vor fi „mutate” la nivel regional (cum se pare că se va întâmpla cu Casele Judeţene de Sănătate), atunci nu se va respecta acel principiu cvasigeneral în Uniunea Europeană: principiul subsidiarităţii. Prin subsidiaritate înţelegându-se luarea deciziilor cât mai aproape de beneficiar, în cazul nostru, al administraţiei, cât mai aproape de cetăţean, ajungem la o semicentralizare prin regionalizare. Abia atunci, când instituţii locale se „mută” pe regiune se poate vorbi de desfiinţarea de facto (în fapt) a judeţelor, chiar dacă acestea vor funcţiona de jure (de drept) adică pe hârtie. Este un deziderat periculos, indiferent dacă judeţele dintr-o regiune îşi vor împărţi instituţiile – Casa de Asigurări la unul, Finanţele la altul, capitala regiunii în al treilea judeţ ş.a.m.d. Cel care va avea de suferit va fi cetăţeanul, care îşi va căuta rezolvarea problemelor pe o arie mult mai mare decât în prezent. Soluţia optimă pentru o regionalizare cu adevărat în folosul cetăţenilor ar fi o descentralizare a a unor atribuţiuni de la nivel guvernamental la nivel regional, fapt ce nu l-a făcut nici un guvern, fie că n-a putut, fie că n-a vrut. În rest, rentabilizarea instituţiilor deconcentrate judeţene nu ţine de regionalizare, ci de viziune şi de programul de guvernare.

Recomandările redacției