Religie şi prejudecată

S-a încheiat „războiul” privind obligativitatea religiei în şcoli. Vorba vine „s-a încheiat” pentru că e doar un armistiţiu, în care fiecare dintre părţi se crede învingătoare. Şi, în fond, care-i problema? Sau unde? Pentru că nicidecum nu e acolo unde au „aşezat-o” credincioşii sau ateii, dogmaticii sau cei cu liberul arbitru. Problema e în fiecare dintre noi…
În mod normal, Religia nu trebuie să fie o „materie” impusă de programele şcolare. Nu trebuie să avem un preot care să ne ajute să discernem între bine şi rău şi, mai ales, nu printr-o atitudine dogmatică, oarecum rigidă. Aceste elemente prin care să distingem binele de rău pot fi oferite de Biserică şi de preoţi tocmai în… biserici, dar pot fi oferite şi de către familie, de către şcoală sau chiar de către sport, fără a avea „ochiul” credinţei aţintit asupra generaţiilor tinere. În fond, nu cred că există vreun părinte responsabil care să-i spună progeniturii „fă rău” sau vreun profesor care să predea la şcoală înjurături şi tehnici de spargere a chioşcurilor. Iar alipirea sportului nu trebuie să vă mire, din moment ce există discipline sportive, în special din zona artelor marţiale, unde disciplina, autocontrolul şi „mentalul” ţin loc de orice religie din lume.
Predarea Religiei în şcoli este, prin însăşi esenţa ei, o chestiune bizară. În primul rând jigneşte familia şi/sau şcoala, pentru că induce ideea că aceste două „instituţii” – fundamentale în formarea copilului – nu-şi fac treaba cum ar trebui întru educare şi trebuie să vină Biserica, prin reprezentanţii săi ca să repună generaţiile viitoare pe făgaşul cel bun. Fals!!! Familiile care îşi doresc cu ardoare religia în şcoli au inoculat deja copiilor ideea de Biserică, cel mai probabil merg duminică de duminică în sfinte lăcaşe şi, în general, oferă o educaţie religioasă solidă mult înainte de treptele şcolii. De asemenea, cei care sunt, poate, credincioşi, dar nu neapărat religioşi, nu duc lipsa unor ore de Religie pentru copiii lor. Cât despre atei sau liber cugetători, nici atât.
Programa şcolară e şi aşa încărcată, iar introducerea orelor de Religie nu face decât să o încarce şi mai mult. Obligativitatea acestor ore, în schimb, ne duce către un fariseism instituţionalizat, către inocularea ideii că Biserica este indispensabilă educaţiei. Da, Religia este utilă educaţiei, dar nu indispensabilă. Şi, mai ales, nu este indispensabilă în viaţa de zi cu zi, pentru că de fapt şcoala asta înseamnă: pregătirea copiilor noştri pentru viaţa de zi cu zi.
Iertate-mi fie vorbele, dar sunt şi alte lucruri, mult mai practice, care sunt utile în viaţa de zi cu zi. Am văzut un documentar în care mai mulţi voluntari (atenţie, VOLUNTARI!) învăţau cum se acordă un prim-ajutor. Apoi, am mai citit că Poliţia arădeană se implică, împreună cu Inspectoratul Şcolar şi cu părinţii, în programe de educaţie rutieră. Alte instituţii, precum Consiliul Judeţean sau Direcţia Silvică, au colaborări cu şcoli şi licee pentru plantarea de arbori. Sunt lucruri mult mai utile, mai practice pentru viaţa de zi cu zi. Repet, nu sunt împotriva Religiei, dar nu a unei religii impuse, inclusiv în şcoli. De la această impunere până
la fanatism mai e departe, dar drumul
într-acolo duce. În numele binelui s-a făcut foarte mult rău. S-ar putea ca în numele acestui „bine” numit religie cu de-a sila, să facem rău generaţiilor viitoare.