M-am cam săturat să tot mărturisesc despre mine că-s necredincios. Pînă şi arhieparhul ortodox al Aradului ştie despre asta, aşa că n-am să mai repet, că nu vreau să mă asemăn cu un patefon hîrbuit.
Vreau însă să mărturisesc altceva, deşi tot cam despre necredinţă ar fi vorba: am devenit credincios!
Acu’ să nu creadă nimeni că m-am încreştinat…, nuuu! Mi s-a-ntîmplat şi mie ceva oarecum asemănător cu-ntîmplarea lui Saul din Tarsul Ciliciei cînd păşea el cu grăbire şi cu buzunarele pline de pietroaie pe drumul Damascului, după ce muncise zdravăn la bolovănirea apostolului Ştefan, numai că n-am văzut nici o lumină, ci doar un întuneric des şi greu ca o piatră de moară doctorală atîrnată de gîtul unei cete de menestreli.
Aşadar să vă spui povestea.
Cunosc un ins. E vesel din fire şi nu-i plac mutrele posace. Nici mie nu-mi plac. Pe ins îl cheamă Lăpuşneanu; e de prin Ţara Zărandului, şi se ştie că zărăndanii îs cu toţii lăpuşneni. Lăpuşneanu nu-i nici doftor şi nici menegeăr, ci-i patron, da’ mic de tot, cam cît un patron de siguranţă fuzibilă într-un tablou electric. Uneori Lăpuşneanu se-nfierbîntă, da-i trece repede, că-i cade siguranţa.
Lăpuşneanu are un angajat (că de doi nu-i ajunge bugetul). Pe angajat îl cheamă Moțoc Boier; nu-i deloc boier, da-i Moţoc cît cuprinde. Într-o joi (după Miercurea Ciuc), eram pe la moşia lu’ Lăpuşneanu (o tarla de-un sfert de iug), şi mai era acolo şi Moţoc sprijinindu-se boiereşte cu pieptu-n coada cazmalei. Cum şedeam noi aşa, apare Lăpuşneanu cu pixu-n braţe, priveşte şpanchiu (că are vederi crucişe), şi-odată răcneşte cît îl ţin bojocii: „Te dau afară, Moţoace, că-mi mănînci banii contribuabilului de pomană şi-mi foloseşti anapoda instrumentu’ agronomic, mişelule!”. Cu părul vîlvoi în freza-i cheală, Moţoc îi răspunde blajin: „Fii boier, Măria Ta-cucoane Lăpuşnean, nu fi văcean!”. Lăpuşneanu a-nceput a rîde, Moţoc asemenea, numai eu nu ştiam ce să fac, da’ am văzut că văceanul a intrat în folclorul autohton, aşa că i-am salutat cu deferenţă şi-am plecat în nişte vizite protocolare pe la Sienkievicz şi Negruzzi.
Polonezul blagoslovit cu Nobel (deşi nu era doftor), mi-a zis: „Nero nu se lăsa înduplecat nicicum, dar Petronius i-a zis: «Nu fi tiran, Cezare!»”.
Negruzzi mi-a spus după cum urmează: „Iară Lăpuşneanu, scrîşnind din dinţi şi cu mîna-ncleştată pe pix, le zîsă boiarilor adunați ca să-i steie împotrivă: «Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu!»”.
Lămurit pe deplin, m-am trezit din revelaţie şi m-am descoperit credincios în reîncarnare – metempsihoză în exprimare doctorală (ca să mă dau şi eu cult, na!), şi-am constatat următoarele: teoria reîncarnărilor succesive este cît se poate de adevărată, iar dovezile certe, „pipăibile cu deştu’” cum ar spune Toma Geamănu’ din ceata celor doişpe menestreli, sunt de nezdruncinat: cezarul descreierat al Romei s-a reîntrupat în voievodul scrîntit al Moldovii, care-a revenit la viaţă sub formă de cîştigător doct şi doctor al concursului de minigimint la Filarmonica Aradului, filarmonică pe care-o duce de rîpă cu maxim succes. Că Lăpuşneanul lui Negruzzi cîrmuieşte Filarmonica Aradului e cert: oare nu-i spun toţi să se ducă-nvîrtindu-se într-acolo unde-a dus mutu’ iapa, iar el se sforțează să rămîie conform devizei voievodale „Dacă voi nu mă vreţi, eu…”?
Mi-i o silă indescriptibilă de cei care-mi provoacă credințe contrare credințelor mele şi contra celui mai elementar bun-simț, că de bărbăția-i absentă şi de onoru-i lipsă nu mai amintesc.

Recomandările redacției