Revelaţii (II)

Dom’le, dacă te plesneşte revelaţia-n moalele capului şi te inundă credinţa, nu te mai vindecă nici glonţul, nici ştreangul, nici crucea. Istoria e plină de apucaţi şi de smuciţi care-au întors lumea pe dos numai şi numai fiindcă li s-a năzărit lor ceva şi năzărirea le-a devenit credinţă nestrămutată.
Un asemenea specimen pocnit în vîrful chicii de parul credinţei a fost Stalin, cîrmaciul generalissim al eroicei Uniuni Sovietice. Multe şi mari şi tari i-au fost credinţele, şi toate repetabile în timp. Unele credinţe i-au răsărit în minte pur-si-simplu, că avea clipe de revelaţie năucitoare de-a binelea, altele i-au răsărit din întîmplări inexplicabile, magice fără discuţie, deci generatoare de religii.
Dintre revelaţiile generatoare de religii, una este semnificativă, deci merită a fi amintită, fiindcă din ea s-a născut stahanovismul, religie veche de cînd lumea totuşi, deci cu irizări de muzeu al fenomenelor psihiatrice.
Cică un miner sovietic, prin vara lui 1935, a raportat că a scos din măruntaiele pămîntului de şapte ori mai mult cărbune decît scotea un schimb normal muncind pe brînci, adică anormal. Pe miner îl chema Stahanov (Alexei Grigorievici). Stalin a prins ideea din zbor, l-a pocnit revelaţia-n frunte şi religia a fost ca şi făcută. Aşa s-a născut stahanovismul – o religie veche de cînd lumea.
Dogma şi norma religiei stahanoviste e una şi-aceeaşi: să munceşti pînă-ţi ies ochii din cap şi s-ajungi acasă-n patru labe (dacă mai eşti în stare s-ajungi acasă), pe bani cît mai puţini, dacă se poate deloc. Sună cumva cunoscută dogma-normă? Păi tocmai ce-am spus că religia asta nu-i deloc nouă; vezi însă că sub Stalin i s-a dat un nume, iar numele ăsta venea de la numele minerului cu lopata cît cupa exacerbată a unui excavator gigant.
Ceva mai înainte de Stalin, tînărul general Napoleon Bonaparte impusese soldaţilor săi ca la lucrările de asediere să sape un metru cub pe oră; exilat pe Sfînta Elena, admitea că efortul impus fusese inuman şi că doar imbecilitatea tinereţii sale explica norma enormă.
Stahanovismul a supravieţuit lui Stalin cum supravieţuise şi lui Napoleon, că teoreticieni sînt cu duiumul, pe toate drumurile. Cel mai recent exemplu de teoretician al stahanovismului impus cu parul (am vrut să zic pixul), este menegerul-doctor sau doctorul-meneger al filarmonicii arădene, Văcean Alin Corneliu. Credincios amintitei religii pînă-n pînzele albe ale raţionalului şi pînă-n cele şi mai albe ale iraţionalului, minigeărul stahanovist văcean le-a impus artiştilor program de muncă opt ceasuri/cur/zi, studiu individual colectiv (o idioţenie terminologică mai mare decît veacul, marcă înregistrată Alin Corneliu Văcean!), cel de-al doilea concert săptămînal şi, citat din elucubraţiile-i la evaluarea contestată: „Mai multă muncă pentru aceiaşi bani”.
Cam ăsta-i stahanovismul, iar văceanul filarmonic e marele popă al acestei religii, noul Stalin (agramat şi fără mustaţă, dar cu titlu doftoral şi gîtlegău).
Acu’ omu-i de-nţeles: el nu-i artist – că de-ar fi, n-ar fi comis o asemenea monstruozitate, da-i pus pe fapte mari care să-i strălucească-n curriculum. Că n-o mai fi-n veci ce-i azi (din cauza amenzilor luate şi-a proceselor pierdute pentru călcarea-n picioare a legilor), pentru el n-are contează. Pentru el, văceanu’ filarmonicii, important e ca lumea să-i vază şi să-i simţă muşchii încordaţi ai fuduliei, să-i constate admirativ îngîmfarea şi să-i aplaude frenetic încrîncenarea de berbece bătînd cu fruntea-n zid. Nu vorbesc despre valoare, că nu-i nici o valoare-n religia şi-n credinţa stahanovistă; ar fi însă destul material de studiu intensiv pentru laboratoarele de cercetare psihiatrică.