Unirea tuturor românilor într-un „stat naţional unitar” – aşa cum glăsuieşte Constitu­ţia – este un proces aflat încă în desfăşurare, care mai are multe „hopuri” de trecut. Pe de o par­te, alături de noi, Republica Moldova are acelaşi steag, aceeaşi istorie şi aceeaşi limbă. Altfel spus, suntem acelaşi popor, împărţit, vremelnic, în state politice diferite. Urmând modelul german, dacă ne ţin brăcinarii izmenelor noastre naţionale (a nu se uita că tirolezii, având bretele, îşi susţin nădragii cu umerii) vom putea să ne unim cu fraţii noştri basarabeni într-un singur stat. Chiar dacă nu vom izbuti să împlinim acest deziderat naţional, cel puţin vom putea spune că ne-am unit în interiorul Uniunii Europene. Un alt „hop” al unirii depline vine din chiar provincialismul nostru. Adică Unirea cea Mică, de la 24 Ianuarie 1859, pare că este mai cinstită la Iaşi, decât la Bucureşti, în vreme ce Unirea cea Mare, de la 1 Decembrie 1918, pare mai „trăită” la Arad sau la Alba Iulia, decât la Iaşi, sau chiar la Bucureşti. Pe de altă parte, s-a uitat pe nedrept de prima mare sărbătoare a tuturor româ­ni­lor, cea organizată în august 1871 la Putna de către doi studenți români de la Viena: Mihai Eminescu și Ioan Slavici. Ei, cei doi nepieritori, au pus la cale prima mare sărbătoare pan-românească, care i-a reunit „pe urmaşii Romei de pe toate coclaurile locuite de Români: din Carpaţii Păduroşi, până în Munţii Pindului şi      de la Tisa, pân’ la Nistru”.    De-acolo au început străda­niile concrete pentru unificare limbii literare româneşti şi pentru unificarea culturii naţionale, ca acte premergătoare unificării politice de mai târziu. Până astăzi, clasa politică de după 1989 n-a dat dovadă că se poate ridica la înălţimea marilor noştri îna­intaşi pomeniţi mai sus. Nici o autostradă nu străbate Carpaţii şi nici un pod măreţ – cum este cel de la Cernavo- dă, care a alipit efectiv Dobrogea la Regatul Român – nu trece Prutul. Astăzi nu mai trebuie să reluăm munca apostolică a lui Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Ioan Bianu sau George Enescu privitoare la unificarea limbii şi culturii române. Astăzi trebuie doar să continuăm munca lui Carol I şi a lui Anghel Saligny în ceea ce priveşte uni­ficarea infrastructurală a pa­- triei noastre mioritice. După două decenii şi jumătate de când am fost aproape obligaţi să renunţăm la prăpădita doctrină comunistă, care ne-a izolat vreme de cinci decenii de lumea civilizată, Carpaţii ne par la fel de înalţi, Milcovul la fel de mare, iar Prutul la fel de adânc.
Ne tot lăudăm cu autostrada Nădlac-Constanţa, dar uităm să facem şi precizarea că acest culoar rutier se face în primul rând pentru că-l doresc europenii. Însă cel mai mare dezinteres naţional se vede în structura feroviară a patriei. Aici, boierii (se poate citi „politicienii”) au furat banii de investiţii pentru infrastructura feroviară, cefe­riştii şi-au conservat şepcile (adică, posturile), noi, călătorii, am preferat să facem blatul, iar ţiganii, săracii, au mai luat şi ei ce-a mai rămas: şinele, transformatoarele, bobinele, macazurile şi celelalte acareturi.
Dar, ca să încheiem optimist aceste rânduri şi să visăm la un nou Cernavodă unificator, remarcăm un lucru îmbucurător: avem, iarăşi, un neamţ în fruntea ţării…

Recomandările redacției