Mâine, Consiliul Local Municipal al Aradului are înscris pe ordinea de zi un punct cu totul special și care merită tratat separat, deci cu o atenție sporită: proiectul de hotărâre referitoare la încetarea contractului de management la Filarmonica de Stat Arad a dr. comp. prof. pianist manager Alin Corneliu Văcean (un cîrnaț imens de titluri în fața unui nume care-ar face să roșească de rușine obrazul oricărui om cu obraz cît de cît…). Hotărârea asupra căreia se vor pronunța prin vot consilierii municipali este rezultatul notei 3,33 obținută de manager în absență (3,83 după contestarea notei, deși legea nu permite nimănui să contesteze rezultatele unei evaluări ci procedurile, iar admiterea că o procedură nu a fost respectată nu înseamnă nicidecum ridicarea notei cu 50 de sutimi, hai 500 de miimi, ci, eventual, sancționarea celui/celei/celor care a/au încălcat prevederile procedurale și repetarea evaluării). Absențele managerialo-compozițio-pia­nistico-profesoristico-doctorale de la evaluări au avut motive blagoslovite și temeinice de boală (concedii medicale), a treia absență fiind pe motiv de concediu de odihnă pe care și l-a dat el însuși atunci când a vrut, adică atunci cînd a trebuit. Este remarcabil că între un concediu de boală și unul de odihnă, freneticul și neostenitul manager trăgea cu urechea prin cea Londră ca s-asculte el însuși, singur cuc în hala mare, precum un geniu pustiu și pustiit, niște studenți spre a-i aduce să cînte la Arad (cel puțin așa zicea el, prin pana-i zglobie, agramată și incultă, pe pagina sa dintr-un site al cărui nume, Idiotenbook, l-am uitat).
Trebuie să recunosc totuși că darea afară a văceanului Manager (sau Manager Alin sau pianistu’ filarmonic sau dirijoru’ de două parale sau compozitorul fără operă sau oricum altfel, că n-ar fi nimic greșit), este o nucă de-o rezistență copleșitoare, rezistență conferită de ținerea managerului în brațe forțoase de primar ca pedeapsă pentru filarmoniștii care nu i s-au supus Faraoniei Sale nici de-al dracului și s-au dus în Parcul Eminescu cu bașii și cu cornii în brațe ca să nu se facă acolo parcarea mult rîvnită de țarul moț portocaliu pe-atunci, albastr-acum, deci moț cu moț.
Zicea și mai zice-o vorbă din latina cultă că Nihil sine Deo. La Arad, de-o duzină plină de ani, a fost și este Nihil sine Falcă: nimic nu mișca și nu mișcă fără vrerea-i, iar dacă o idee nu-ncolțește-n mintea-i, nu-i bună, deci se-aruncă. Nici cu managerul doftoral n-a fost altfel: l-a vrut Falcă, a rămas chiar dacă bugetul a fost făcut vraiște, chiar dacă s-au pierdut procese-n neștire, chiar dacă au protestat filarmoniștii și arădenii și românii, chiar dacă au protestat organisme internaționale.
Că mîinile protectoare, deci mîngîietoare pe creștet, ale lui Falcă sunt deasupra frezei managerialo-văcene e limpede și numai dacă privim prin lupa chioară a inițiativei: nu-i inițiativa primarului, ci a comisiei de cultură.
Scoborîrea Văceanului din scaunul directorial al Filarmonicii este o acțiune mai degrabă sanepidică decît administrativă și vine tîrziu, inuman de tîrziu. Din nefericire, în urma ignobilului specimen doctoralo-managerial rămîn de rezolvat o sumedenie de probleme aproape irezolvabile. Rămîne de rînit mult și din greu, muncă herculeană de curățire a grajdurilor lui Augias, ca să se poată reconstrui din nou ceva care nu trebuia demolat dar care, dintr-un capriciu primarial absolut detestabil, a fost pus pe butuci și adus la stadiu de program Rabla: Filarmonica, instituție mai valoroasă decît neamul lui Văcean și-al lui Falcă și-al meu – toate trei socotite laolaltă și de la facerea lumii pînă azi.

Recomandările redacției