Ori de câte ori am stat laolaltă, am câştigat şi noi, românii, şi ungurii. Ori de câte ori ne-am dat în cap au câştigat fie austriecii, fie ruşii, după epoci sau după împrejurări. Iancu de Hunedoara, bunăoară, îşi constituia garda de corp din voinici haţegani, grăitori de limbă românească. De cealaltă parte, Mihai Viteazul se bizuia deseori pe secui, avându-i alături în cele mai aprige bătălii ale sale. Nicolaus Olahus – episcopul primat al Ungariei – îşi mărturisea cu mândrie originea-i românească, iar Jókay Mór, în romanele sale, îi vorbea deseori de bine pe români. Arădeanul Ioan Slavici, în vremurile redeşteptării noastre naţionale, vorbea despre pericolul slav care ne înconjoară, deopotrivă, atât pe noi, cât şi pe unguri. Drept „răsplată”, ungurii l-au închis la Seghedin, iar românii, la Văcăreşti. Fireşte, peste nici două decenii şi jumătate, ruşii pravoslavnici au „pacificat” atât România, cât şi Ungaria. Astăzi, spiritele sunt din nou agitate. Steagurile secuieşti au umflat peste măsură apele Dâmboviţei, iar ungurii au ajuns calul de bătaie pe televiziunile de ştiri. Bine, măcar, că meciul de fotbal din primăvară, dintre România şi Ungaria, se joacă la Budapesta fără spectatori. Altfel, Doamne păzeşte, am fi pornit cel de-al Treilea Război Mondial… Dincolo de toate aceste, suntem iarăşi pe cale să ratăm şansa convieţuirii şi a bunei vecinătăţi. În loc să facem din Transilvania cea mai bună bucătărie din răsăritul Europei şi, totodată, cel mai puternic pol turistic din această parte a lumii civilizate, ridicăm steagurile despărţirii. În loc să beneficiem de ajutorul oferit, gratuit, de Prinţul Charles al Marii Britanii – în venele căruia se împleteşte sângele românesc al Drăculeştilor, cu cel al aristocraţilor maghiari ardeleni – ne străduim să împărţim această minunată moştenire culturală comună. Cetatea Lipovei, odinioară capitală de imperiu, avea pe la 1.600 comandant… spaniol. Cetatea Ineului fusese întărită, tot pe-atunci, de un mare inginer şi matematician austriac. Ce bine le-am putea pune în valoare pe amândouă şi câţi turişti am putea atrage… Despre Vasile Mangra, director al Preparandiei, tribunist de frunte şi Mitropolit al Transilvaniei, nu ştim dacă s-a sinucis sau a murit de moarte bună la Budapesta, în toamna lui 1918, deoarece nu putem conlucra cu istoricii şi cu Arhivele oficiale maghiare decât după vremuri: când steagurile secuieşti se ridică prea sus şi Dâmboviţa se umflă prea tare, stăm şi aşteptăm…

Recomandările redacției