Saună pe… roți: Ca sardelele, în trenul 1833, Iași –Timișoara Nord, într-un aer sufocant și cu toaleta în beznă

0
133

O medie de sub 50 de kilometri pe oră.

Cinci vagoane și locuri în picioare.

Până la viteze de 160 de kilometri, mai bine am avea toalete funcționale.

De aproape trei decenii tot facem planuri pe hârtie, iar în realitate nu s-au întâmplat foarte multe. Suntem departe de a avea o rețea de drumuri cum trebuie. Ne referim în special la autostrăzi. Nu avem 1.000 de kilometri de autostradă, adică nu am făcut, în medie 35 de kilometri pe an. În ultimul timp se tot face mare tam–tam pe un transport ecologic. În acest sens cel feroviar, în special cel de mărfuri dar și de persoane pot constitui bune alternative de a reduce noxele. Rețeta ar fi volum mare de mărfuri și oameni într-un timp relativ scurt. Asta în special la transportul de călători, unde în Europa civilizată se pot parcurge 500 de kilometri în cel mult trei ore. Similar celui cu autoturisme. Și la noi, de câțiva ani se reconstruiește linia CurticI –Simeria-Brașov. Linie pe care vitezele pot fi, teoretic, de 160 de kilometri pe oră. Spunem teoretic, pentru că practic, la acest moment suntem departe de așa ceva. Dar asta se va vedea și în cele ce urmează.
Ruta Iași –Timișoara Nord este una dintre cele mai lungi rute din țară cu cei 788 de kilometri. Ca număr de ore la un tren direct este, în mod cert în top cinci. Așadar trenul InterRegio 1833, fostul accelerat de Iași pentru cei încă nefamiliarizați cu noua terminologie. Plecare din Iași la ora 6 și 10 minute sosirea la Timișoara Nord la 22 și 14 minute. Un traseu care se realizează în 16 ore și 4 minute. Adică o medie de 49, 24 kilometri pe oră. Vorba unui prieten de-al meu, mai hâtru: „Diferența dintre accelerat și personal este că acesta din urmă oprește în toate stațiile, dar ajunge în același timp ca și acceleratul și biletul este mai ieftin”. Sigur, afirmația este puțin exagerată, dar în multe situații are un sâmbure de adevăr. Cert este că în mileniul trei trenurile noastre circulă cu o medie de 50 de kilometri la oră. Așadar să ne întoarcem la trenul 1833. Sâmbătă, 3 noiembrie am luat trenul de Iași spre Arad din Cluj –Napoca. Garnitura a sosit la ora exactă și a și plecat la fix. În orașul de la poalele Feleacului, tinerii erau îmbrăcați ca vara, în mânecă scurtă, iar cei mai prevăzători, mai cu experiență de viață, aveau pe ei o geacă subțire. Oricum erau 22 de grade afară. Veți vedea mai încolo că acest amănunt va fi hotărâtor în cele ce urmează. Mă sui în vagon, îmi iau în primire locul. Eram îmbrăcat subțire. Mi-am dat haina jos și, în acest început de noiembrie, prea călduros, am rămas în mânecă scurtă. Dar a fost total insuficient. În câteva minute apele curgeau pe mine „ajutate” de aerul sufocant din interior. Trenul era foarte plin și aerul condiționat era… indisponibil. A venit conductorul și, după ce i-am arătat biletul, i-am soli­citat să pornească ventilația. A spus sec, plictisit și cu o privire ucigătoare, de parcă l-aș fi înjurat: „Nu funcționează!”. Și geamul din interior era blocat, așa că singura scăpare era o fereastră de pe coridor, mai îndepărtată, care se putea deschide și mai mișca aerul. Asta cu condiția ca doamna vecină de compartiment să nu sară în sus, că o… trage. Curentul. Curățenia din compartiment era relativ acceptabilă. La un moment dat am nevoie de toaletă. Ghinion. În cabină nu funcționa iluminatul. Fiind deja ora 18,30 nu am putut-o folosi. La celălalt capăt, toaleta era destul de curată, avea și hârtie, apă, dar nu avea săpun.
După un timp, o vecină de compartiment, căreia bateria mobilului era aproape de a „sucomba” a întrebat conductorul dacă nu știe unde poate găsi o priză. Mi-am zis în sinea mea că poate omul va fi mai amabil. De unde: „N-avem prize funcționale în acest tren!”. Și astfel s-a încheiat, sec, orice dialog. „Mai am doi la sută din baterie”, a spus femeia la ultima convorbire telefonică. Din acea seară, firește. În fine, trenul s-a „târât” până la Oradea. M-am dat jos, pe peron să respir un aer mai plăcut. Mai urmau două ore și un pic de… saună forțată. De la Oradea la Arad, cele două ore și ceva mi s-au părut o veșnicie. Să mai spună cineva că nu există dilatarea timpului… În fine, victorie! Am ajuns la Arad, la ora stabilită. Trenul Interregio 1833 nu întârziase. Era ora 21 și câteva minute. Aerul totuși mai răcăros al serii a fost o adevărată binecuvântare. Dușul de acasă, mi s-a părut un adevărat răsfăț, după cinci ore de călătorie în care hainele și pielea parcă deveniseră una. Am supraviețuit. Câteva întrebări se ridică, totuși: cum e posibil ca să se ofere locuri în picioare și să faci o garnitură doar din cinci vagoane pe o distanță atât de lungă? Cum de nu funcționează instalațiile de climatizare, când știm că la plecare se face o revizie finală? Sau conductorul nu a vrut pur și simplu să pornească climatizarea? Chiar dacă suntem în luna noiembrie, situația climatică o impunea. Cam pe aici ne aflăm, acum la 18 ani de la intrarea în mileniul trei. Vorbim de viteze de 160 de kilometri pe oră, când acum media este de 50 de kilometri pe oră. Sunt câteva excepții, dar prea puține. Cu un București-Constan­ța nu se face… primăvară. Surse bine informate tehnic spuneau că chiar dacă liniile sunt moder­nizate, parcul de vagoane și lo­comotive CFR este destul de învechit și nu poate fi supus la asemenea viteze pentru a circula în limitele de siguranță. Așa că până ajungem noi la 160 de kilometri la oră, nu mai bine am atinge mai întâi o medie de 70 de kilometri pe oră? Astfel am „face” un Arad- Cluj în patru ore și nu în peste cinci, ca acum. Ar fi un început. Și altul: climatizarea și toaletele să fie funcționale. Și, even­tual, atașate încă două vagoane la trenurile foarte solicitate. Sigur, există riscuri. Însă, de regulă, civilizația aduce tot…civilizație. Până atunci avem doar un tren numit… dorință. Și nervi, transpirație și ceferiști plictisiți și supărați pe viață.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.