Sclipici fără conţinut

0
352

De aproape trei decenii suntem într-o continuă căutare şi, mai ales demolare. Suntem în an Centenar şi încă nu s-a construit mai nimic durabil, care să treacă prin mai multe guvernări. Să se dezvolte, să crească, să ţină. Ceva des­pre care să se poată spune: da, a rămas ceva. Ceva care să dureze, ceva care să fie cu adevărat util şi să aducă o creștere calității vieții. Ceva memorabil. Da, așa trebuie gândită fiecare investiţie publică. La noi toți, dar absolut toți care s-au perindat pe la putere au început prin a dărâma mare parte din ce au făcut predecesorii lor. Sigur, probabil au fost şi multe chestii neinspirate, dar ceva bun trebuie să fi făcut fiecare.
Nu, se începe, aproape invariabil cu „noi avem o altă strategie pentru ches­tiunea x sau y”. Şi mai toți au gândiri, nu pentru viitorul imediat şi hai cel mult mediu, ci pentru decade întregi în viitor. Asta în condițiile în care s-a văzut clar că următorii vor mătura ideile lor. Gândesc la scară mare, dar faptele concrete sunt foarte mici, aproape insesizabile.
Precum la CFR. Ne propunem linii de mare viteză, pe care să se circule cu 160 de kilometri la oră. Asta în timp ce acum, viteza medie este undeva la 50 de kilometri pe oră. Nu mai bine ar fi să ne propunem pentru început, o medie ceva mai realistă? Adică obiective realizabile.
Mai toți știu, din trecutele experien­țe, că șansele să nu iasă nimic valoros sunt mult mai mari decât de a ieși ceva. Asta pentru că nu există un numitor comun, la care tot spectrul politic trebuia să-şi dea consensul pentru a trece prin mai multe legislaturi. Asta măcar în câteva chestiuni esențiale cu impact major asupra omului. La asta mă gândeam în goana mașinii prin județ. Ima­gini pe care le-am avut în faţa ochilor de sute de ori. Acum însă imaginea mi s-a părut altfel, deși drumul dintre Arad şi Șiria era la fel de rău ca acum două de­cenii. Mi-a sărit în ochi planul general după care erau croite, de pe vremea administrației habsburgice localitățile: o stradă principală şi o ramificație de străzi paralele între ele şi perpendiculare pe cea principală, cu casele construite la linie. Şi asta la fel în toate aşezările. Asta a fost posibil pentru că exista o gândire unitară, valabilă pentru tot imperiul, iar regulile erau strict respectate. Simplu, iar rezultatele au rămas şi acum, după trei secole. Cam asta este diferența şi poate şi explicația că în timp ce „ăia“ construiau ca­tedralele de piatră, iar noi făceam for­tificaţii din pământ, eventual întărite cu lemn. Ceva care nu putea dura oricum peste secole. La fel şi acum facem planuri peste planuri, dar nu avem încă o mie de kilometri de autostradă. Mai bine am avea mai puţine planuri, dar mai multe realizări.
Acum, că tot sărbătorim Centenarul, nu ar fi fost mai bine, ca în loc de tot felul de spectacole, simpozioane, steguleţe şi artificii să avem realizat ceva memorabil şi util, care să ţină măcar de încă un Centenar. Un Centenar plin de fond, nu unul de formă cu sclipici, dar fără conţinut.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.