Duşmanii orelor de religie în şcoli, pe care îi trec sudorile şi îi apucă tremuricii când aud de Cruce, au câştigat o primă bătălie şi nu mai au mult până să câştige şi războiul, aici pe pământ, desigur. Părinţii elevilor care studiază acum religia vor trebui să facă o cerere prin care îşi exprimă opţiunea cu privire la această materie până în 6 martie. Religia nu mai reprezintă astfel o materie inclusă într-un orar normal al unui elev, iar pentru cei care se încăpăţânează să afle câte ceva despre credinţă, pentru „fixişti“, „obtuzi“ sau „încuiaţi“ trebuie să facă o cerere specială.
Nu efervescenţa cu care se luptă aceşti dezaxaţi împotriva orelor de religie mă deranjează. Fiecare este răspunzător pentru ceea ce face şi îmi este cu atât mai indiferentă părerea unora care consideră că religia nu are ce căuta în viaţa unui om. Nu vreau să abordez aici subiectul din punctul de vedere al omului religios. Acesta poate, încă, să îşi satisfacă nevoile spirituale în biserică, mănăstiri ori lângă icoane. Religia în şcoală nu trebuie însă privită ca pe o povară, bineînţeles atunci când este predată aşa cum se cuvine, ci mai degrabă ca pe o sursă de cunoaştere. Am destul de multe cunoştinţe autoproclamate atee, care pot oricând să dea lecţii de religie multor pastori.
Aruncarea religiei din şcoli nu este o luptă câştigată contra lui Dumnezeu, El nu are nevoie de lupte cu mucoşii pieritori (apropo de asta, mi-a plăcut la nebunie o inscripţie dintr-un bar de rockeri din Vama Veche, unde scria aşa: „Nietzsche: Dumnezeu a murit!“. La care răspunsul: „Dumnezeu: Nietzsche a murit!“), ci este o luptă îndreptată împotriva cunoaşterii, care va duce în cele din urmă la creşterea gradului de ignoranţă şi de incultură a viitoarelor generaţii.
A avea lipsă despre un anumit domeniu, golul informaţiei şi al cunoaşterii, nu cred că ar trebui să reprezinte un atuu, un motiv de încântare şi mândrie.
Există, este adevărat, şi un mod rudimentar de a cunoaşte credinţa, habotnic, superstiţios sau prea ecumenic, sincretic, însă acest lucru ar trebui să reprezinte tocmai un motiv în plus de a avea încă din şcoală un început clar şi deschis asupra modului de raportare la cunoaştere. Apărătorii „iluminismului“ târziu ar trebui să priceapă că nu Dumnezeu este cel care pierde din scoaterea religiei din şcoli. Lupta lor este dusă tocmai împotriva propriilor cauze. Vor să aibă cale liberă către cunoaştere, îngustându-se în propriile limite. Dacă vrei să-ţi învingi adversarul primul pas pe care trebuie să-l faci este să-l cunoşti.
Aiureli. In democratie, ai voie ca sa alegi. Iar cuvantul „dezaxati”, folosit pentru a caracteriza pe cei care doresc a da posibilitatea de a alege intre a obliga un elev sa mearga la o ora de religie sau nu, caracterizeaza mai mult autorul articolului, De ce deranjeaza faptul ca se scrie o cerere de catre cei ce doresc ca progeniturile lor sa mearga la astfel de ore ? Eu cred ca e normal, mai ales avand in vedere ca o buna parte apartin diverselor confesiuni sau, un numar mult mai mare decat arata statisticile sunt atei convinsi, chiar daca nu se manifesta ca atare.