Secolul XXI

„Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” – glăsuia o cugetare înaltă, care a făcut epocă în a doua jumătate a secolului trecut şi care fusese atribuită socialistului Malraux. În realitate, scriitorul André Malraux se dezisese de previziunea mistică ce-i fusese asociată, precizând că „mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînţeles, fiindcă n-am de unde să ştiu. Ceea ce spun e mai incert: nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară” („Le Point”, din 10 decembrie 1975). Dincolo de paternitatea expresiei la care facem referire, recentele evenimente din Franţa o repun, brutal, în actualitate. Secolul XXI a început cât se poate de prost pentru întreaga umanitate, indiferent de culoarea pielii sau de forma lăcaşurilor de cult în care se închină astăzi miliardele de indivizi ce populează Pământul. Abia ieşiţi din criza economică mondială, cauzată de lăcomia profitului cu orice preţ – astăzi toţi marii analişti sunt de acord cu această interpretare – că ne izbim, absurd, de masacrele pornite din imbolduri mistice prost înţelese. Precum cavalerii cruciaţi de acum aproape o mie de ani, porniţi să elibereze Ţara Sfântă şi să-i masacreze, fără cruţare, pe arabii care o cuceriseră, musulmanii radicali de astăzi sparg liniştea Europei şi comit masacre „în numele lui Allah”. Creştinii din secolul al XII-lea ţineau crucea într-o mână, sabia în cealaltă şi tăiau în carne vie, cântând „Cu noi este Dumnezeu”, iar musulmanii radicali de astăzi ucid zeci şi sute de creştini cu mitraliera sau se aruncă în aer prin pieţele publice, cu trup cu tot, urlând „Allah Akbar” („Dumnezeu este cel mai mare” – într-o traducere aproximativă). În realitate, atât patriarhii creştini – papistaşi, reformaţi sau pravoslavnici – cât şi imamii sau kadiii musulmani – şiiţi, suniţi sau de ce formă or mai fi existând supuşii lui Mahomed – toţi trebuie să-şi asume starea morală deosebit de precară a umanităţii în zorii celui de-al treilea mileniu al Erei Creştine. Polarizarea excesivă a bogăţiei este doar o cauză a răului, deoarece pros­tia cumpăneşte cel mai greu în balanţa lumii. Nici astăzi, după şapte mii şi ceva de ani, de când umblăm, conştienţi, pe două picioare, n-am reuşit să deprindem că este vorba despre un singur Dumnezeu, înfăţişat fiecărei rase şi fiecărui popor după propria-i capacitate de înţe­legere. Nici astăzi, după atâtea catas­trofe, n-am învăţat că „a crede” înseamnă „a iubi”, iar uciderea semenului este cel mai mare păcat pe care-l poate săvârşi un ins născut din femeie. Fireşte, încă nu este totul pierdut. Numai că, din punctul meu de vedere, nu doar liderii politici trebuie să se întâlnească, în summit-uri scumpe şi ferite de ochii lumii, pentru a hotărî în ceea ce priveşte Lumea. Ar trebui să se întâlnească, în pace, post şi rugăciune, şi liderii religioşi. Pentru că, încercând să-l parafrazez pe Malraux, s-ar putea ca secolul al XXI-lea să fie ecumenic, sau să nu mai fie deloc…