Şedinţele cu banii părinţilor

0
135

A început şcoala de o lună de zile, iar odată cu ea au început şi şedinţele cu părinţii. Acele întâlniri în care conducerea grădiniţei, ori dirigintele de la clasă stă de vorbă cu părinţii despre fiecare copil în parte, îi analizează capacităţile, discută cu părintele, dacă elevul este deja mare, cam pe ce drum ar trebui să se axeze şi ce viitor îi poate asigura, se vorbeşte despre situaţia sa în societate, despre legăturile pe care şi le-a creat cu dascălii, ori colegii, ce apucături are sau ce ar mai trebui ori ce se mai poate remedia. Desigur, este o utopie. La şedinţele noastre, în şcolile şi grădiniţele din Arad, nu se discută despre copil şi despre nevoile sale sau despre drumul său în viaţă. Se discută despre BANI. Încă de pe vremea când eram elev, iar acum că sunt tată a unui copil de grădiniţă, cei care vin să susţină aceste şedinţe cu părinţii îmi lasă impresia că sunt puşi de cineva, dracu ştie de cine, şi forţaţi, strânşi cu menghina, să adune cât mai mulţi bani. „Luaţi cât de mult puteţi după ăştia, că altfel o încurcaţi rău de tot. Jupuiaţi-i, luaţi-le banii, salariile, veniturile, maşina, casa, pielea după ei, să nu mai rămână cu nimic. Dacă nu îi ia mama dracului pe ei, atunci vă ia pe voi!“. La asta mă gândesc eu când le văd pe doamnele profesoare dând din colţ în colţ cum să mai facă rost de bani şi când aud că un mucos de 3 ani costă peste 300 de lei pe lună, iar costul creşte de la an la an. Iar asta în condiţiile în care învăţământul cică este gratuit. Desigur, unitatea de învăţământ găseşte tot felul subterfugii pentru a legaliza aceste plăţi. De asta a fost înfiinţată asociaţia de părinţi, care şi aia este cică opţională. Obligat, dar opţional. Ei, şi acolo, în aceste asociaţii de părinţi, să vezi tu imaginaţie! Nici dacă te mai naşti de 100 de ori nu ţi-ai fi dat seama de câte este nevoie într-o şcoală sau grădiniţă. Cum se găsesc tot felul de invenţii şi de cheltuieli, câte posibilităţi există de a stoarce bani. Iar întotdeauna se găseşte cineva care să strângă banii, de regulă femeie. Şi culmea, parcă este croită pentru aşa ceva. Parcă este desfigurată, nu mai vede decât bani, parcă şi fizicul ei duce a bancnotă, iar ochii lor nu au în faţă decât buzunarele părinţilor. Îţi lasă impresia că singura lor bucurie este când îşi scuipă degetul arătător şi şi-l freacă de cel mare pentru a se pregăti de numărarea banilor. Ca întotdeauna, unitatea de învăţământ nu ştie nimic despre asta şi nici… nu se bagă. Penibil.

Dar hai să zicem că sunt de acord cu strângerea aceasta de bani. În definitiv, o unitate de învăţământ ar fi paralizată fără fonduri extra. Sau poate mă înşel, nu exclud nici asta. Mi-au spălat atât de bine creierii încât nu mai cred că o unitate de învăţământ mai poate funcţiona fără banii părinţilor. Dar hai să luăm varianta că sunt spălat pe creier şi că şcoala are nevoie de bani. Dar atunci nu ar trebui stimulat şi actul de învăţământ? Bun, sunt de acord să dau o grămadă de bani, dar atunci am pretenţia ca toţi copiii să iasă nişte mici einsteini. Să te ocupi de ei la fel cât eşti de disperată de a scoate bani din buzunarul meu, ca părinte.

Mi-a relatat zilele trecute cineva, părinte a unui copil de clasa a VIII-a, ce i-a fost dat să audă la şedinţa cu părinţii. Istorisirea sa m-a revoltat dar m-a şi făcut să zâmbesc. Probabil mai mult din cauza dezgustului decât de comicul situaţiei, care se apropie mai degrabă de o dramă a unei societăţi tot mai canceroase. Îmi spunea respectiva persoană cum în cadrul şedinţei, la capitolul „adunat bani pentru banchet“, diriginta a reuşit să „strângă“ 57 de invitaţi! Adică mai mult decât dublul elevilor din clasă. Cei 57 erau toţi angajaţii şcolii. Recunosc că până atunci nici nu am ştiut că o şcoală are atâtea… guri de hrănit. Parcă vorbim despre o întreagă reţea mafiotă, în care fiecare încearcă să facă tot ce poate pentru celălalt din clanul „famigliei“. „Fratele meu, dacă poţi să îmi faci rost de o gustărică, ceva, atunci te ajut şi eu când ţi-o veni rândul“.

Am respect faţă profesorii care s-au chinuit să mă educe şi sunt de acord să fie răsplătiţi în vreun fel omeneşte, dar parcă se întrece limita prea mult. Chiar nimeni nu ţine cont de cheltuielile părinţilor? Aproape că nu mai poţi să îi cumperi copilului tău nimic, ce să mai vorbim să îl scoţi undeva în oraş, să simtă şi el o bucurie în familie. Cei din şcoală şi grădiniţe nu se gândesc la copii şi la părinţi decât ca la nişte aparate de muls bani? Poate au şi ei totuşi un suflet.

Nu vreau să văd profesori umblând cu hainele roase pe stradă, dar nici nu vreau să îi văd profitând la nesfîrşit de inocenţa copiilor şi de banii părinţilor. Durerea profesorilor o aud strigându-se în stradă cam la fiecare sfârşit de an şcolar, atunci când sub ameninţarea neîncheierii anului se cer măriri de salarii. Dar nemulţumirile copiilor şi ale părinţilor unde le pot auzi?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.