Moartea nu e o taină; e doar sfârşitul

acelei taine mari, care e viaţa.

Nicolae Iorga

 

Urmare din numărul trecut

 

 

Acceptând ideea că moartea îl urmăreşte pe om pe tot parcursul vieţii lui, Seneca, în rândurile trimise lui Lucius, credea că de fapt ea reprezintă „sfârşitul unui drum pe care mergi de mult”, iar părintele spiritual a lui Faust, poetul german Johann Wolfgan von Goethe, credea că moartea este „un oaspete care nu-i niciodată bine primit”.

Coborând strict în spaţiul uman, în gândirea strict materialistă, secularizată, moartea este percepută ca o dramă, ca un act după care se aşterne tăcerea, toţi încremenesc în faţa ei, toţi se tem şi se închină, toţi se îngrozesc de ea, nu pentru că e neapărat dureroasă, ci pentru că nu ştiu ce va fi după aceea, iar Alexandru Vlahuţă, scriitorul de la Pleşeşti (1858-1919), afirmă în lucrarea sa Din prag„nu de moarte mă tem, ci de veşnicia ei”. Pare un paradox, adineaori afirmam că moartea este doar o clipă şi acum vedem că ţine o veşnicie, dar, credem noi, nu moartea ţine o veşnicie, ci consecinţa acţiunii omului în această viaţă îl condamnă la osândă veşnică sau la bucurie eternă; moartea este un act în sine, iar sufletul este cel ce rămâne în veşnicie, într-un fel sau altul, pentru că, practic, moartea, ca şi în viziunea francezului Maximilien de Robespierre, una din figurile marcante ale Revoluţiei franceze (Maximilien François Marie Isidore de Robespierre 1758-1794) este „începutul nemuririi” şi înapoi nu te mai întorci. „Moartea este asemenea unei porţi închise – susţine filosoful român de la Bârlad, Alexandru Philipide (1859-1933) – la care nu mai baţi” sau, cum credea eseistul român Anatol E. Baconski (1925-1977), moartea e o „lume a pleoapelor pentru totdeauna închise”.

Sensul morţii din perspectivă teologică este pe de o parte bine definit, iar pe de altă parte este un mister, o taină. Moartea în viziune creştină reprezintă trecerea omului de la viaţa aceasta vremelnică, unită cu moartea, la viaţa fără de moarte, la viaţa veşnică. Practic omul nu moare, ci se „izbăveşte de moarte”, cum afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul. Moartea este actul prin care omul se desparte de trupul lui neputincios ce se întoarce în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul merge la Dumnezeu, unde va fi judecat după faptele sale, putând dobândi viaţa sau osânda veşnică. Moare cu nădejdea învierii pentru că Învierea Mântuitorului Hristos este esenţa credinţei noastre.

Şi totuşi, moartea este un mister, ceva tainic, unde cuvintele parcă sunt de prisos, ne îngrozim în faţa ei, ne înspăimântăm, devenim efectiv neputincioşi, nu o înţelegem, nu o acceptăm sau nu vrem să o înţelegem sau să o acceptăm. Cine eşti, ce vrei, după ce ai venit? Ne pătrund atâtea gânduri … Eşti o clipă sau o veşnicie? Ţi-e frică de ea, dar o accepţi, te afli în faţa ei, ai vrea să strigi, te sufocă, te înghite, te pătrunde, dar nu ai nicio şansă, ai vrea să mai trăieşti, dar e imposibil, te-ai întoarce din faţa ei, însă e prea târziu, vei merge la fel cum au mers şi ceilalţi, simţi cum te cuprinde un fior, clipa se scurge prea repede, te apropii parcă într-un mod alert, frica de necunoscut te duce în stare de panică, şi totuşi, trebuie … totuşi, mai devreme sau mai târziu, trebuie să o accepţi, să o simţi cum te pătrunde şi te rupe de trup. Se dă o luptă între tine ca suflet şi trup, care te-ar mai ţine, şi apoi … gata! totul s-a terminat … s-a terminat … în faţă doar un trup rece ce se apropie de groapă, de descompunere, în locul făpturii minunate de altădată este acum un putregai, toate feţele sunt încremenite, veştejite, uscate de atâtea lacrimi. Într-un târziu auzi: „a murit şi el”. Toţi ne punem semne de întrebare cu privire la viaţa noastră sau cel puţin aşa ar trebui. Eşti prea crispat, prea încremenit, în faţa morţii; începi să-ţi faci o evaluare a faptelor tale, să te redescoperi aşa cum eşti şi nu cum te pretinde societatea, începi să îţi găseşti sensurile existenţiale ale vieţii tale şi a acceptării morţii ca o trecere de la o stare la alta şi într-un târziu înţelegi că moartea este „un pas! – cum afirma scriitorul român Mihail Sadoveanu, pentru că – ceea ce pare un sfârşit nu e decât un alt început”, dar parcă şi acest început te înspăimântă.

Continuare în numărul viitor

 

Paul Krizner

Recomandările redacției