Sindromul post-euforic

Peste tot aud expresia: „Românii au aşteptări de la noul preşedinte”. Este un slogan care prinde mai bine decât toate mesajele electorale la un loc. Dar, de asemenea, este o normalitate. Acea normalitate pe care tot o ridica în slăvi preşedintele ales, de fiecare dată. Rămâne doar ca ambele normalităţi, ambele „agende” – expresie de rit nou a limbajului politic de lemn –, atât cea a cetăţenilor cât şi cea a lui Johannis să coincidă sau măcar să fie convergente în părţile lor
esenţiale. Asta pentru a nu crea o nouă ruptură între cetăţeni şi clasa politică, ce pare pe cale de „vindecare”, conform ultimelor alegeri.
Într-o analiză corectă, cetăţenii trebuie să treacă de la entuziasmul „la cald”, din săptămâna de după alegeri şi să vadă cam cât poate un preşedinte al României, fie el şi „Santa” Johannis, să reformeze sistemul, cât poate să influenţeze reformarea acestuia şi cât este dispus să o facă.
Aş porni cu cea de a treia parte a analizei. Fără a fi un fan Johannis, am certitudinea că neamţul nostru îşi doreşte schimbarea în bine a României. Este dispus să îşi exercite la maximum prerogativele pentru ca lucrurile să se urnească, să nu avem două Românii, una a politicienilor şi a celor ce gravitează în jurul acestora, iar cealaltă a cetăţenilor, plătitori corecţi de taxe şi impozite, „soldaţi” disciplinaţi ai democra­­- ţiei. Inclusiv acea declaraţie: „Voi fi un preşe­dinte liber!” reprezintă nu doar o promisiune transmisă românilor, ci mai ales o ameninţare la adresa clasei politice. Chiar dacă nu se va putea delimita de tot ceea ce înseamnă clasă politică, am fi naivi să credem că o poate face în totalitate, Johannis se va feri de personajele compromiţătoare, asupra cărora planează suspiciuni de corupţie, trafic de influenţă şi alte „metehne” cu care ne-au obişnuit aleşii. Johannis este adeptul proverbului… german „Ein Mann, ein Wort!” şi sunt convins că se va ţine de cuvânt cu tot ceea ce îi stă în putinţă.
A doua problemă este cea a prerogativelor clare, constituţionale, pe care le are preşedintele. Să nu îl privim  pe Johannis ca pe un Mesia, să nu ne aşteptăm să rezolve preşedintele ales toate tarele României, acumulate de-a lungul a 25 de ani de tranziţie perpetuă. În plus, cred că Johannis va respecta Constituţia tocmai pentru a-şi respecta promisiunea dată românilor: că va fi un preşedinte al unei Românii normale. Iar normal, în accepţiunea neamţului înseamnă în primul rând cinstit, respectând legea, respectând statul de drept. Iar unul dintre pilonii sta­tului de drept este principiul separării puterilor în stat. Nu-l văd pe Johannis mergând la Paris cu şefa DIICOT, nici sunând în noapte vreun judecător sus-pus sau chemându-l în biroul său, la raport, pe şeful IGP, pentru a-l proteja pe vreun baron local. Deci e clar că nu vom avea un preşedinte jucător, care să „forţeze” Constituţia, ci un preşedinte mediator, calm, dar ferm.
Iar aici apare cea de a treia variantă: cât poate Johannis influenţa reforma statului de drept? Nu mă refer la o influenţă subversivă, ameninţătoare sau de alt gen, ci una publică, la suprafaţă, prin declaraţii şi luări de poziţie cât se poate de constituţionale. Cred că aici, în această poziţie, se regăseşte cel mai bine Klaus Johannis, aici răspunde aşteptărilor românilor, dar cu o singură precizare: românii să aibă răbdare. Nu doar proverbiala lentoare ardelenească mă face să lansez acest îndemn, ci faptul că a repara lucrurile cere timp, poate mai mult decât ne dăm seama. Poate până în 2016 se vor face doar paşi mărunţi, iar până atunci cel mai important lucru e direcţia în care mergem. Abia în 2016, an electoral, pot românii din nou să-şi manifeste prin vot aşteptările. Altfel, fără răbdare, după ce trecem de sindromul post-euforic din 16 noiembrie 2014, s-ar putea să ne trezim din nou cu acea ură, încrâncenare, care i-a împărţit pe români în două în ultimii 3-4 ani!