Cândva, în vremuri de mult uitate, trăiau în India patru orbi. Ei călătoreau împreună pentru a cunoaşte lumea, oamenii din ea, precum şi pentru a percepe lucruri nemaiîntâlnite de ei până atunci. Astfel, la sfârşitul unei lungi zi de vară, cei patru călători orbi ajung obosiţi la un han, unde au fost primiţi cu respect, alături de alţi călători. Înainte de a merge la culcare, călătorii s-au pus la taifas, povestind câte-n lună şi-n stele despre experienţele lor, despre oamenii pe care i-au întâlnit în cale. La un moment dat, soseşte la han un călător călare pe un elefant, care cere şi el găzduire. După ce hangiul îi acceptă găzduirea, se adaugă şi acesta celorlalţi. Cei patru orbi recunosc că ei n-au mai întâlnit un elefant în călătoriile lor şi cer voie stăpânului elefantului să-i pipăie elefantul ca să-şi dea seama cum arată un asemenea animal. Odată ce călătorul le dă voie, se apropie de elefant primul orb şi-i pipăie trompa. Apoi spune: acum ştiu cum este un elefant. Elefantul este ca o liană mai groasă! Se apropie de elefant al doilea orb, care îi pipăie picioarele. Acesta zice: minţi! Elefantul este ca patru  coloane uriaşe! Al treilea orb se apropie de elefant şi-i pipăie trunchiul. Zice: minţiţi amândoi! Acum ştiu cum este un elefant: este ca un zid de piatră! Se duce la elefant  şi al patrulea orb care îi atinge urechile. Spune: ocoliţi adevărul toţi trei. Elefantul este o frunză de palmier ceva mai mare. La urmă, vine stăpânul elefantului şi zice: da, fiecare din voi  aveţi dreptate, în parte. Dar adevărul cel mare este că elefantul presupune totalitatea adevărurilor voastre luate împreună. Luate separat niciunul din adevărurile voastre nu are valoare.

De multe ori ni se pare, privind curioşi în jurul nostru, că unele lucruri par bizare, ciudate,  sinistre. Bunăoară, mai alaltăieri am fost la spital, mânat de nişte obligaţii familiale. Dar, nu cu mult timp înainte am fost la instituţia în discuţie şi în calitate de pacient. Aşa că am o privire complexă, din unghiuri diferite asupra stabilimentului de tămăduit oameni. Personal sunt un tip care acordă încredere oarbă cadrului medical, mă supun fără nici o crâcnire (dar nu orbeşte, nu fără discernământ) sfaturilor lor şi niciodată până acum n-am ieşit în pagubă din punct de vedere al sănătăţii. Cum zic, am fost la Judeţean. Am stat de vorbă prin saloane cu oameni pe care nu i-am mai văzut vreodată, oameni cu care în alte condiţii nu aş avea ce să discut, eu fiind mai modest din firea mea personală. Astfel, o doamnă bolnavă – vorbăreaţă fără a fi guralivă, netânără fără a fi bătrână, optimistă fără a fi în roză – îmi povesti cum prin saloane umblă tipi cu icoane de vânzare, tipi care îţi oferă pijamale, ziare sau te miri ce.  Apoi, la fiecare sfârşit de săptămână – îmi spune aceeaşi doamnă nici bătrână, nici guralivă, nici roză – vin prin saloane preoţi, pastori şi alţi misionari care îi ajută pe bolnavi să treacă prin momentele dificile în care se află. Iar unii bolnavi se duc la slujbele de la biserica din curtea spitalului. Dar numai cei ortodocşi. Personal, pe mine mă înfioară  vizita prin saloane a feţelor bisericeşti. Mie mi se pare un lucru sinistru: parcă preoţii stau la pândă la căpătâiul bolnavului ca în caz de moarte să vină repede să-l îngroape.  Mai trebuie să vină prin saloane şi cei de la pompele funebre, să-ţi propună cel mai ieftin sicriu şi optimismul ţi se scurge ca un puroi. Doamne fereşte!

Poate greşesc, poate adevărul absolut este ca un elefant sinistru. Pipăindu-l, îl cunoaştem doar în parte.

 

 

Recomandările redacției