Slugă!

Sintagma de mai sus, slugă, are varii înţelesuri din punct de atac al semanticii şi la fel de varii funcţii într-o construcţie lexicală. Una dintre funcţiile cuvântului slugă este foarte veche şi demult perimată: funcţia de politeţe; cînd se întîlneau două persoane de-acelaşi rang (ori de ranguri apropiate), formula de adresare era invariabilă: slugă! Nu, nimeni nu-i spunea celuilalt sau celeilalte slugă, ci fiecare lăsa să se-nţeleagă că-n clipa aceea se află în serviciul celuilalt, fie şi numai formal-declarativ. Cea mai dată-n praştie folosire a funcţiei de politeţe a termenului slugă este aceea aparţinînd lui Carlo Goldoni în colosala-i comedie Bădăranii: cei patru messer, Lunardo Cròzzola, Maurizio dalle Strope, Simon Maroele şi Canciano Tartuffola, nu mai prididesc să se gratuleze reciproc cu amintita politeţe vocativă, adeseori întorcîndu-se din drum numai şi numai pentru a mai fi politicoşi o dată-n plus.
O altă funcţie a amintitei sintagme este tot vocativă, însă are cu totul alte conotaţii semasiologice şi de obicei nu se rosteşte, ci se şuieră; slugă! – îi strigi cuiva, şi deja i se vede şi zgarda care-i ornează gîtul, şi lesa care-i fixează lungimea libertăţii.
Condiţia de slugă (în înţelesul mizerabil al termenului), n-a fost niciodată şi nici azi nu este stimabilă, însă a fost adeseori şi încă este profitabilă pentru practicanţii condiţiei, chiar dacă profitul era şi e-nsoţit întotdeauna de dispreţul şi de flegmele stăpînului (că nu s-a-ntîmplat vreodată să fie cineva slugă fără să aibă măcar un stăpîn, dacă nu doi, trei, sau naiba mai ştie cîţi).
O slugă de soi îşi cată stăpîn mai dihai decît cată avocaţii dreptatea şi DNA corupţii şi nu se lasă pînă nu-l sau nu-i află. Ţinta nemărturisită, poate că nu conştientizată, însă urmărită cu o tenacitate demnă de invidii, este culmea acestei condiţii, respectiv condiţia de slugoi, şi se atinge prin coborîre.
România de azi e-o slugă în toată puterea cuvîntului şi-n toată splendoarea dispreţului. Scăpată-n decembrie 1989 de-o slugăreală spre răsărit de care se lepădase de fapt cu mult înainte, a fost întoarsă cu totul (şi cu dosul, şi cu botul), spre apus. Spun oameni care ştiu (şi chiar ştiu!), că Rusia (pe-atunci URSS, Marele prieten…), ne-a supt de ne-a rupt – despăgubirile de război curse din mizerabila trădare de la 23 August 1944 şi-a capitulării de-atunci, capitulare căreia o majestate maculată şi-o grămadă de din ăia, adică din alea, îi spun pe nedrept armistiţiu. Acum nu spune nimeni nimic, fiindcă se simte pînă-n stomac, pînă-n fundul gîtlejului şi pînă-n măduva oaselor, că ne-am desprietenit de Răsărit şi ne-am slugărit Apusului. Ba cineva a spus-o, cu subiectul şi cu predicatul de rigoare: „Decît să sug la mai mulţi licurici, mai
bine i-o sug licuriciului mai mare”. Ăla era
pe-atunci şef de stat numit România.
O probă de slugăreală românească inca­lificabilă faţă de Marele Licurici de la Apus a fost şi rămîne extrădarea lui Marcel Lazăr Lehel către SUA pentru a fi judecat acolo. Mai spun încă o dată: Lehel a călcat peste legi şi merita puşcăria (iar eu nu apăr călcătorii de lege şi de legi), însă SUA nu avea şi nu are nici un drept de jurisdicţie asupra cetăţenilor români aflaţi pe teritoriul României! Judecarea lui Lehel în SUA a fost o ticăloşie de drept, întrucât Lehel n-avea nici o obligaţie de-a respecta în România legile SUA, după cum scoaterea din România a puşcaşului marin american care, în
Bucureşti, trecând pe culoarea roşie a semaforului,  s-a suit cu Hummerul pe taxiul în care se afla Teo Peter şi l-a omorît pe artist, a fost tot o ticăloşie de drept. Dife­renţa e că, în cazul puşcaşului marin care
l-a ucis pe Teo Peter, puşcaşul trebuia să facă puşcărie aici, în ţara-n care-a trecut cu bocancii peste legi şi cu Hummerul peste Teo Peter (dar sluga de-aia-i slugă: să facă sluj, nu să cîrîie, şi România a şi făcut sluj, şi nici n-a cîrîit), iar Lehel nu trebuia trimis în SUA pentru nimic în lume, ci judecat aici, pentru încălcarea legilor de aici – dar iarăşi sluga
s-a gudurat pe lîngă stăpîn (pardon: licurici), l-a-ntrebat de sănătate şi despre „Ce mai faci, messer?”, iar ăla, Licuriciul, n-a răspuns cavalereşte „slugă”, ci-a clefăit cu lehamite suverană că „Păi ce să fac…, fuck you”.
Acum mascarada continuă: după extrădarea din România-n America şi condamnarea acolo, Lehel a fost reextrădat de americani în România. De ce-o fi fost reextrădat nu ştie nici dracu‘: poate pentru ca Lehel să nu zacă-n închisoarea federală pe banii americanilor, ci mai bine-n România pe banii românilor, chit că băgarea la zdup au hotărît-o americanii, americani care aveau dreptate cînd răcneau că Lehel a făcut şi-a dres şi-a-ncălcat legile, dar n-aveau dreptul să judece şi să condamne un om care nici nu se află sub jurisdicţia lor, nici n-a încălcat vreo lege pe teritoriul lor.
Cum-necum, dinspre România nu s-a auzit nici măcar pîs nici cînd Lehel a fost extrădat încolo, nici cînd a fost reextrădat încoace, fenomen ce probează cu prisosinţă că slugile-şi cunosc lungul nasului în raport cu voinţa vîrtoasă a Marelui Licurici şi că
n-are-America atîta dos cît poate pupa şi linge slugărimea română.