Cineva m-a întrebat de ce abia acum prind românii gustul sportului amator. De ceabaia acum se aleargă, se pedalează, se fac atâtea alte sporturi care nu fac altceva decât ajută la propriul organism? Adică nu duc la o performanţă decât raportată la propria persoană, eventual la dispute de grup, când e vorba de competiţii, fie organizate, fie ad-hoc.
De fapt, cred că rădăcinile acestei aversiuni faţă de sportul amator trebuie căutate undeva pe la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, când denumirea de sport amator masca de fapt sportul profesionist. Doar pentru că în ochii Occidentului sportul de performanţă trebuia să arate ca un sport făcut de muncitori după orele de serviciu. Pentru a exista şi un sport „mai” amator. Astfel că i s-a spus sport de masă.
Aşa au apărut Daciadele, adică întreceri eşalonate pe localităţi, judeţe şi apoi la nivel naţional. La aceste aşa-zise competiţii, românii erau luaţi, în marea lor majoritate, cu forţa. Adică nu chiar cu forţa, la propriu, băgaţi în dube şi sechestraţi, dar fiţi convinşi, cei mai tineri dintre cititori, că sistemul comunist găsea metode de convingere pentru ca să adune suficienţi „amatori” de Daciade. Mai elegant şi hollywoodian spus, prin „oferte de nerefuzat”.
Sigur, erau şi amatori de asemenea competiţii, care aveau astfel prilejul să cutreiere ţara, să „socializeze”, dar era un număr insuficient pentru capriciile conducătorilor de atunci, care vroiau să arate lumii că în România (aproape) toată lumea face sport.
Automat, această „obligaţie cetăţenească” a făcut ca lumea să se îndepărteze de sportul de masă. Iar această reticenţă s-a moştenit şi a ajuns să se reverbereze până în zilele noastre.
A trebuit o deschidere mai mare faţă de Occident, a trebuit să vedem cum amatori pur-sânge se laudă cu isprava de a termina o cursă de cros sau semimaraton, fără să facă o obsesie din timpul înregistrat, a trebuit să vedem că prin Occident, în marile oraşe, se pot observa zeci, chiar sute de mii de ciclişti, care merg la serviciu cu acest mijloc de locomoţie, fără a se considera săraci sau extravaganţi.
Acum, şi la noi lucrurile încep să se mişte, tot mai multă lume e conştientă că acest sport de masă îl ajută pe fiecare individ, dar şi colectivitatea, pentru că sportul presupune aer liber, presupune necesitatea de noi zone verzi, iar politicienii sunt conştienţi de această mişcare, de „numărul de voturi” probabil sau posibil, pentru a ignora cerinţele societăţii civile iubitoare de sport.
Deci, România a prins acest trend,
ne-a trecut acea angoasă de „daciadă”, de obligativitate, de competiţii sportive sindicale. Am înţeles, în sfârşit, că termenul de sport-amator poate fi făcut lesne sinonim cu termenul de „sport de masă”. Şi, ca atare, parcurile, aleile, falezele, terenurile de sport, atrag tot mai mulţi amatori de alergare sau pedalare, de mers cu rolele, de practicat sporturi de echipă.
Totul e să nu facem greşeala de a ne raporta iarăşi la trecut, pentru că acesta poate să ne dea reminiscenţă şi astfel să riscăm să „împingem” din nou românii într-o zonă în care să urască sau măcar să dispreţuiască sportul de masă.

Recomandările redacției