Există-n specia bipedă o subspecie anume, foarte bine definită şi care, de la facerea lumii, se ocupă exclusiv cu datu’ din gura pixului, că altceva nu ştiu să facă şi nici buni de-altceva nu-s. Elementul identitar al elementului cu gura pînă la urechi este pixul (de-o vreme-i tastatura), şi singurele lucruri la care se pricepe este fie scrijelirea de hîrtii şi cărarea lor de colo colo, fie datu’ cu presupusu’ prin darea cu buricele deştelor în tastatura calculatorului pînă face spume la gură. Dacă-l iei pe specimen de guler şi-l întrebi a la Titircă Inimă-Rea„Ia spune mă musiu, tu ce-ai produs la viaţa lu’ matale, ai?”, se-apucă să cîrîie şi să mîrîie cam ce-a făcut el nemaipomenit şi nemaipolonic pentru societatea umană în general şi că fără icnetele-i scremute lumea s-ar fi dus dracului pînă acum încă demult, chiar de la naşterea-i. Dacă-l scarmeni puţin în siviu te-apucă amocu’, nu alta: constaţi că-n toată viaţa-i, atîta cît-a fost, ăla n-a făcut altceva decît să care-un pix în buzunarul de la piept, motiv pentru care pieptu-i era şi-i este încontinuu bombat spre înainte, de parc-ar fi fost şi încă mai e guşă de curcan dînd pe dinafară de prea mult gol (Arghezi dixit), şi să mîzgălească şi să care hîrtii de care nimeni n-are nevoie dar fără de care nu se poate trăi.
Subspecimenul ăsta-şi spune intelectual, dar singurul argument care să-i susţină aerul de intelectual este aerul pe care şi-l dă. De fapt e intelectual în aceeaşi măsură-n care-s eu popă, adică deloc. El este un parazit social şi trăieşte foarte bine parazitînd, ba chiar trăieşte mult mai bine decît cei pe care-i parazitează arătîndu-le… pixul. De priceput nu se pricepe la nimic, da’ nimeni nu-i mai priceput decît el în toate cele.
Are-o stimă de sine hipertrofiată şi-o stimă faţă de ceilalţi totalmente atrofiată, cauză din care nu-i ajungi la nas cu prăjina chiar de-ai sări mult mai sus decît sărea Serghei Bubka. La înălţimea ameţitoare la care i se suie nasul, tot ce-i cît el e sub el şi tot ce-i sub el pute-a plebeu, a proletar împuţit şi-a ţăran nespălat de la noosute şapte-ncoace.
Marea-i pasiune este aceea de-a constata potrivit cu propriile-i iluminări întunecate ceea ce un om normal la cap n-ar putea constata din simplul motiv că „Aşa ceva nu se egzistă” (cum zise moş Ghio cînd văzu girafă şi n-avu cu ce orătanie de prin ogreadă s-o asemuiască): bunăoară că el e cel mai cel şi nimeni nu-l înţelege – deci toţi i se-ncontrează fiindcă-s ori proşti, ori putori, sau că suntem un neam de beţivi şi de trîndavi stînd cu mîna-ntinsă spre guverne şi cerşind precum cerşea copchilul ăla la teveu cu mîna-ntinsă şi cu palma făcută căuş: „Veniţi cu noi pe programul doi…!”.
Dacă-i zici ceva de sănătate sau dacă-l trimiţi undeva cu formule neaoşe consacrate, subspecimenul sare-n sus de-atinge cu creştetu’ zenitul şi orăcăie ca din gură de şarpe că „Nenorocitule, dihanie comunistă rătăcită prin modernitatea capitalismului prezent, nu te-ar mai răbda pămîntul de bolşevic roşu! Marş în Coreea dacă nu-ţi convine!”.
Păi nu-mi convine, domnilor de doi bani care nu produceţi nimic şi luaţi pentru asta salarii babane, nu-mi convine! Eu pot trăi foarte bine din munca mîinilor mele, din sudoarea frunţii mele şi din ce las în urma mea spre folosul celorlalţi, dar trăiesc prost, trăiesc al dracului de prost fiindcă trebuie să vă ţin şi pe voi în spinare deşi singurul lucru pe care-l faceţi e să lătraţi la stele – şi lătraţi a-n proasta, da’ vă făliţi cu asta. La o parte, fariseilor! „La muncă! La bătut ţăruşi cu curu’!” (precum a zis, şi bine-a zis, dragul de Fănuş!).

Recomandările redacției