Tăcerea complice a suporterilor

În ultimele zile s-a creat o adevărată isterie în jurul situaţiei clubului UTA. „Bătrâna Doamnă“ a fotbalului românesc stă să moară, iar asta a ajuns, în sfârşit, prin intermediul presei locale şi naţionale, la urechile arădenilor, dar şi ale românilor, care au asistat la momentele penibile (unii spun emoţionante) cu fotbaliştii care au ajuns să mulţumească suporterilor pentru o masă caldă şi un drum cu maşina la stadion. Dincolo de situaţia dramatică în care se află UTA, de cheta care se face în aceste zile pentru ca UTA să aibă bani de arbitri şi deplasări, trebuie ana­lizat de ce s-a ajuns aici, ce s-ar fi putut face, ce nu s-a făcut, ce ar trebui făcut. Mulţi tind să dea vina pe administraţia publică din Arad, pe Primărie, pe Consiliul judeţean. Alţii au aruncat pisica, de-a lungul anilor, în curtea diferiţilor investitori. Fie că vorbim de Nicolae Bara şi Sandu Ion, apoi de Giovanni Catazariti şi, în fine, de Adrian Marţian, toţi scoşi vinovaţi în diverse momente din istoria UTA-ei, deşi toţi au băgat mâna în buzunar, mai mult sau mai puţin. În realitate, adevăraţii vinovaţi suntem noi, arădenii, dar mai ales suporterii, cei care nu încetează să se bată cu pumnul în piept cu dragostea pentru UTA, dar care în realitate n-au făcut nimic pentru acest club. Şi când spun nimic, nu mă refer nici la transportul jucătorilor de acasă la stadion şi retur, nici la o masă plătită pentru fotbalişti, nici bani daţi pe bilete sau deplasări.
Vinovată pentru situaţia actuală a clubului e tăcerea suporterilor, care s-au complăcut cu diferite variante de moment de-a lungul anilor, variante care n-au rezolvat niciodată situaţia dificilă a clubului, ci doar au prelungit boala. Iar UTA s-a îndreptat încet, dar sigur, spre moartea clinică în care se află astăzi. Dacă suporterii UTA-ei s-ar fi opus şmecheriei cu Liberty Salonta, o ruşine pentru cea mai titrată echipă a provinciei, poate astăzi aveam un club sănătos, clădit pe baze solide, cu jucători crescuţi la Arad, cu o situaţie financiară stabilă. Sigur, un an, doi, am fi jucat în liga a III-a, dar n-am văzut pe nimeni să moară din asta. Au fost cluburi mai mari care au ajuns în ligile inferioare şi au renăscut, ca Pasărea Phoenix, vezi cazul Napoli, unde se juca în Serie C cu 60 de mii de oameni în tribună. Suporterii au tăcut complice la acea oră, au preferat compromisul de moment, un an, doi de fotbal la nivel acceptabil, ca apoi să se aştearnă din nou haosul peste club. Dacă suporterii nu tăceau şi se revoltau împotriva altei şmecherii, cu Fortuna Covaci, dacă s-ar fi opus acelui proiect nesănătos, care rezolva din nou doar o problemă de moment şi ar fi cerut ca UTA să meargă în liga a III-a, de unde să revină printr-un proiect serios, astăzi n-am fi fost aici. În fine, dacă suporterii nu s-ar fi „împrietenit“ brusc şi dubios cu autorităţile locale, cu Gheorghe Falcă mai precis, împotriva căruia nu mai au nimic de spus, cu siguranţă n-am fi ajuns aici. Dacă suporterii n-ar fi tăcut complice faţă de direcţionarea banilor de la Primărie către o echipă a clientelei lui Gheorghe Falcă, şi mă refer aici la „UTA Bătrâna Doamnă“, astăzi n-ar fi fost nevoie ca UTA să ajungă la mila publică. Avea bani şi de deplasări, şi de mâncare pentru jucători, şi de medicamentaţie. Suporterii însă au tăcut, complice, chiar dacă banii au fost luaţi de la UTA şi daţi la o echipă de liga a IV-a. Chiar dacă centrul de copii şi juniori al UTA-ei a rămas fără finanţare. N-am auzit un cuvânt de la suporteri faţă de această situaţie (bănuim de ce), ce să mai vorbim de proteste de stradă, cum s-ar fi produs în orice alt oraş care iubeşte sportul sau fotbalul. Fiindcă în niciun oraş nu s-a mai văzut ca echipa fanion să fie călcată în picioare de autorităţi, pentru a face loc unei echipe de partid, sub privirile nepăsătoare ale suporterilor. În fine, n-am văzut niciun suporter să se revolte că administraţia Falcă dă cinci milioane de euro pe o fântână chinezească pe Mureş, când a zecea parte din aceşti bani i-ar fi fost suficienţi UTA-ei pentru a promova, nu doar a supravieţui.
Nu numai UTA a fost îngropată la Arad din cauza acestei tăceri suspecte a suporterilor de fotbal, din cauza acestei lipse de atitudine a arădenilor, în general. UTA e doar o parte din istoria acestui oraş care dispare din nepăsarea sau frica noastră de a lua atitudine. Aşa au dispărut stadionul Vagonul, locul unde s-a jucat primul meci de fotbal din România, un argument prea mic în faţa expansiunii supermarketurilor, care au pus stăpânire pe un loc plin de istorie. Aşa s-a dus stadionul Strungul, fără cel mai mic protest din partea suporterilor, fără ca măcar un banner de dezaprobare să fie instalat pe gardul fostului teren din Calea Aurel Vlaicu. Aşa va dispare şi terenul Telecom, din Micălaca, unde se joacă fotbal dinainte de a se fi născut Gheorghe Falcă, dar care în curând va fi transformat şi el în magazin alimentar, să nu moară arădeanul de foame, fiindcă stomacul la noi e pe primul loc. Tot cu aprobarea tacită a arădenilor s-a distrus şi Ștrandul Neptun, al doilea brand al oraşului după UTA, cel mai mare ştrand natural din Europa, care în weekend aduna zeci de mii de tineri din Arad, Timiş, Bihor, Hunedoara şi care astăzi este o ruină. Iar exemplele ar putea continua, fiindcă tăcerea arădenilor nu e de azi, de ieri, e de mai bine de 20 de ani, timp în care prin tăcere s-au făcut multe năzbâtii în Arad.
Se spune că tăcerea e de aur. Uneori însă, tăcerea face victime, iar UTA este una dintre ele. Iar cei care tac nu pot fi decât complici. Din frică, din nepăsare, din interes. Nici nu mai contează.