(Continuare)
Cultura „poliamorului” şi-a găsit modul propriu de a supravieţui şi chiar de a înflori: prin controlarea a trei domenii esenţiale ale politicii publice, care îi aduc mari câştiguri în „convertiţi” de la cultura monogamiei. Aceste domenii sunt: educaţia copiilor, educaţia sexuală şi controlul programelor de sănătate pentru adolescenţi. Controlarea acestor trei domenii permite culturii „poliamorului” să pătrundă în cultura monogamiei şi, treptat, să o dezmembreze.
În Europa, cea mai clară ilustrare a avansului neîntrerupt al culturii „poliamorului” o reprezintă atacul său asupra ultimului bastion de eficacitate al culturii monogamiei – educaţia şcolară şi creşterea copiilor la domiciliu, cel puţin pe parcursul copilăriei timpurii (până la vârsta de şase ani) şi uneori chiar mai târziu. În cadrul educaţiei şcolare la domiciliu, cele trei mari programe se află, desigur, sub controlul părinţilor şi, după cum ştim din date relevante culese în SUA, rezultatele sunt mult superioare celor obţinute în cadrul programelor controlate de stat.
Programele controlate de stat în ţările dezvoltate de astăzi sunt în mod aproape universal favorabile poliamorului şi ostile monogamiei. Această situaţie este nedreaptă căci încalcă dreptul inalienabil, universal al părinţilor de a-şi creşte copiii cum consideră ei că este corect, inclusiv a-i creşte în propria cultură (monogamă). În continuare, statul bunăstării sociale loveşte în cultura monogamiei folosind schema de asigurare ce furnizează plasa universală de siguranţă (de exemplu prin taxe), pentru a garanta că monogamii plătesc mult mai mult pentru a-i susţine pe cei care aleg cultura „poliamorului”. Şi aceasta este o stare de fapt nedreaptă, nu numai pentru că statul nu finanţează programe echivalente favorabile culturii monogame, ci printr-un adevăr şi mai strigător, anume că statul contribuie la transformarea copiilor din familiile monogame în ţinte ale schemei „ienicerului” practicate de cultura „poliamorului”. Această situaţie necesită un răspuns politic uriaş din partea culturii monogamiei, precum ar fi direcţionarea taxelor practicate pentru cele trei mari domenii de la grupurile speciale de interes (doctori din organizaţii, profesori şi şcoli) către părinţi, sub formă de vouchere, astfel încât ei să poată alege medicii individuali, profesorii şi şcolile pe care le doresc pentru copiii lor. Specialiştii vor primi în continuare aceeaşi sumă de bani, dar în loc să servească o birocraţie, ei vor coopera cu părinţii. Dar o astfel de schimbare ar fi una majoră în ordinea politică şi cultura monogamiei trebuie să se strunească pe sine pentru o asemenea sarcină.
Prin însăşi structura sa, cultura monogamiei se organizează de jos în sus, nu de sus în jos, în probleme sociale (şi, prin urmare, politice). Ea îşi rezolvă problemele sociale alcătuindu-şi propriile „plutoane”private. Un aspect semnificativ al familiei este că bărbaţii au rolul special de a fi principalii protectori. Aşadar, soţii şi taţii sunt cu precădere cei care trebuie să se opună statului tot mai ostil şi culturii „poligamiei” ori de câte ori cele două încearcă să „invadeze” teritoriul familial. Fiecare bărbat din cultura monogamiei trebuie să îşi găsească propriul mod de a se angaja activ în protejarea copiilor săi şi, dată fiind miza importantă, şi ceilalţi bărbaţi şi celelalte femei din cultura monogamiei vor aştepta acest gest tot mai mult din partea fiecărui bărbat şi vor face ce pot pentru a-l ajuta. Cei din jur se vor aştepta ca fiecare bărbat monogam să lupte pentru a obţine ceea ce se cuvine familiei sale, să aibă un cuvânt de spus despre ce se finanţează din taxele plătite de el şi să exercite controlul asupra celor trei mari programe de educaţie a copiilor, educaţie sexuală şi programe de sănătate a adolescenţilor, astfel încât acestea să se deruleze într-un mod ce sprijină normele culturii monogamiei din familia sa. În toată istoria omenirii, cultura monogamiei nu a întâlnit niciodată tipul de competiţie cu care se confruntă în prezent. Trebuie să luăm atitudine, întâi de toate prin modul nostru autentic de a fi.
Teofan Mada
