Stau scrise-n cartea pe care-am învăţat buchiile (despre Biblie-i vorba), o seamă şi-o sumă de poveşti care m-au impresionat din cea mai fragedă pruncie şi continuă să mă impresioneze de-atunci progresiv, fără să-mi deie vreodată răgaz de odihnă. Una dintre ele, semnificativă la culme, am s-o relatez aici – tocmai din pricina semnificaţiei sale ieşite din comun şi din pricină că nu s-a mai repetat niciodată de-atunci pînă azi. E vorba de povestea Cinei celei de taină, adică a unei întîmplări din seara acelei cine.
Zic evangheliştii că Iisus şi ucenicii săi, cei doisprezece, s-au adunat să cineze şi s-au aşezat la masă. „Pe cînd mîncau, El a zis: «Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde»”. Reacţia ucenicilor m-a întors pe dos încă-n copilărie, şi-ntors pe dos mă aflu şi azi: „Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după altul: «Nu cumva sînt eu, Doamne?»” (Matei 26, 21-22).
Cînd există certitudinea ticăloşiei imediate fără se ştie încă cine-i ticălosul, trebuie că numai groaza de-a nu deveni tu însuţi ticălos te-ndeamnă să gîndeşti şi să rosteşti „N-oi fi cumva eu ăla?” în loc să-ntrebi „Da’ cine-i mizerabilul?”.
Spuneam că povestea nu s-a mai repetat de-atunci? Păi nu s-a mai repetat, că prieteni de valoarea celor ai Iscarioteanului nu s-au mai întîmplat pe Pămînt.
În vremea noastră, în patria lor (că a noastră nu mai e demult, doar şi-au luat-o ei înapoi, nu?), de-un sfert de secol se-ntîmplă două spectacole groteşti în egală măsură şi abjecte tot la fel (între alte mii şi zeci de mii şi sute de mii de spectacole groteşti şi abjecte): cade capul unui politician sub satîrul procurorilor – şi toţi ceilalţi sar în sus: gaşca proprie spre-al apăra sau spre-a lua distanţă de împricinat, gaşca adversă spre-a le îndesa pe gît „duşmanilor” făptuirea sau făptuirile ticălosului ajuns în fruntea bucatelor şi-apoi ajuns la mila juzilor.
În spectacolul mizerabil de la Arad n-am auzit nici un politician răcnind că „Uite, dom’ procuror, şi-n tabăra noastră sînt de-ăştia!”, sau „Domnu’ cu cătuşele, mai avem aici unu…, doi…, trei…, aşa că saltă-i şi pe ei!”, sau „Nu cumva oi fi eu următorul?”. Se-aud însă glasuri tunătoare dinspre stearpa care cîrîie că „Iote ce-aţi făcut, păcătoşilor, c-aţi luat de la patul bolnavului şi de la basmaua văduvei şi din blidu’ copilului şi nu vi se mai satură foamea şi vă rîgîie burţile conturilor de preaplinul averilor, huooo!”, iar dinspre „hăis” răzbate ca răspuns un răcnet duios: „Da’ de ce strigaţi voi, nenorociţilor, că şi-n şleahta voastră purpurie aveţi de-ăştia cu nemiluita – şi tăceţi chitic, precum carasu-n cîrlig, precum plagiatoru-n scaunul prim-ministerial şi precum condamnatul penal în fruntea tribului, huooo!”.
Nimeni nu vrea să privescă-nlăuntru, nimeni nu vrea să se-asemene cu ucenicii răstignitului (cu unsprezece din ei, c-al doisprezecelea are mii şi zeci de mii şi sute de mii de urmaşi pe malul dinspre-apus al Danubiului, pe crestele Carpaţilor şi mult departe de poalele munţilor, „… pînă la marea cea mare” şi pînă la pusta cea mare). Dar oare n-o veni vremea aia-n care oamenii locului să-i ia de piepţi pe urmaşii Iudei din ţara lui Zalmoxis (pe toţi!), să-i ducă-n şuturi într-o Acheldamă autohtonă şi să le-ncredinţeze sufletele lui Azazel?!?
