Săptămâna trecută a avut loc la Filarmonica de Stat din Arad un concert vocal simfonic în cadrul căruia s-a interpretat Simfonia a II-a, „Lobgesang“, compusă de către Felix Mendelssohn Bartholdy, o lucrare sensibilă, complexă şi extrem de pretenţioasă pentru orice dirijor. La pupitrul dirijoral s-a aflat Radu Zaharia, un tânăr absolvent de Cluj, concertul reprezentând chiar examenul său de licenţă.

Interesul meu în plus pentru acest concert l-a reprezentat faptul că Radu este arădean, absolvent al Liceului de Muzică Sabin Drăgoi, iar foarte multe voci din mediul muzical autohton îşi puneau mari speranţe în viitorul acestui băiat.

Având în vedere greutatea lucrării, dificilă pentru orice dirijor cu experienţă, ţinând cont de contextul trist al filarmonicii arădene, decimată de scandaluri şi de numărul extrem de redus al artiştilor, recunosc că am avut mari emoţii pentru tânărul dirijor. Mă gândeam că e greu pentru un ţânc de doar 28-29 de ani să facă faţă într-un mod cât de cât onorabil unei asemenea încercări. În plus, scepticismul meu era alimentat şi de desele peregrinări ale altor absolvenţi de Cluj prin faţa orchestrei şi ale corulului filarmonicii, (unul dintre ei este chiar managerul „doctor“ Corneliu Văcean), „dirijori“ care în afară de ifose nu prea înţelegeau nici ei pe unde se scobeşte cu bagheta. În aceste condiţii, îmi era teamă ca arădeanul Radu Zaharia să nu fie unul dintre ei.

Temerea mea a fost însă alungată încă de la primele măsuri ale concertului. O mână fermă, gesturi precise, tactare clară, ireproşabilă, siguranţă, o stăpânire perfectă a construcţiei şi a detaliilor. Orchestra dirijată de el a atins culmi sensibile pe care nu le-am mai auzit de mult şi de care îmi era dor. Acelaşi lucru a reuşit să îl transmită corului şi în special soliştilor. Deşi era cel mai tânăr de pe scenă, iar pe umerii săi atârna o lucrare atât de pretenţioasă, stăpânirea de sine a dirijorului îţi lăsa impresia că la pupitru ai de-a face cu un bătrânel „care a mai trecut el prin astea de nenumărate ori“ şi că totul nu poate fi decât sub control. Tot ce trebuia făcut era doar să te laşi condus de mâna sa.

Nu vreau să mă hazardez însă Radu a demonstrat că are acel filon de mare dirijor. Mai mult, uluirea mea a fost maximă când am aflat că ţâncul nu are împliniţi nici măcar 23 de ani! Nu ştiu câţi dirijori mari reuşeau la vârsta de 22 de ani asemenea performanţe şi stăpânire de sine.

După concertul de la Arad pot spune cu siguranţă că Radu a făcut trecerea de la dirijor la maestru. Drumul însă de abia acum începe, dar sunt sigur că va fi unul foarte lung şi plin de realizări.

Pe lângă pregătirea continuă necesară perfecţionării, Radu are însă nevoie şi de şansă. Nu este suficient să fii bun, mai ai nevoie şi de „trenuri“ care să te ducă acolo unde visezi. Nouă, ca arădeni, nu ne rămâne decât speranţa ca Radu Zaharia să reuşească să urce cât mai mult în meseria sa, iar numele său să devină, cândva, cunoscut în întreaga lume.

 

 

 

Recomandările redacției