Ţara Hălmagiului: între nostalgia trecutului şi perspectiva europenizării

De mai multă vreme tot stăm de vorbă cu baciul Pavel din Hălmagiu, om care a împlinit venerabila vârstă de 79 de ani şi care lucrează şi astăzi pământul mai abitir ca un flăcău. Numai că baciul Pavel n-ar prea vrea să-i dăm numele întreg la ziar şi nici să-i publicăm fotografia – Doamne păzeşte! – că n-are lipsă de „vorbe şi de gâlceve”, cum spune dumnealui. „Lasă, domnule Sida, că dacă nu-mi dai numele, iacă ţi-oi spune mai multe şi mai pe şleau. Chiar de suntem mai bătrâni, duminica, când ieşim de la Biserică, mai stăm şi noi de vorbă unii cu alţii, mai povestim despre una, despre alta, că doară suntem oameni nu marve, ferit-a Domnul. Uită dumneata, înainte de 1989 era mai mult tineret în comună şi mai multă armonie între oameni. Parcă şi mai multă omenie, dacă stau bine şi mă gândesc. Aici, la Hălmagiu, funcţionau mai multe instituţii publice şi întreprinderi, toţi oamenii având unde să muncească pe un ban de la stat. Femeile lucrau la Fabrica de Textile care aparţinea chiar de UTA de la Arad, la Fabrica de lapte şi pe la magazine, iar bărbaţii lucram la carierele de pe raza comunei, la mină sau la CFR. Ba veneau şi oameni din alte judeţe la noi, atâta era de mult de lucru. Dacă stăm să vorbim despre consilieri şi despre gospodărirea comunei, apoi înainte de 1989 erau deputaţi pe toate satele, fără nici un fel de indemnizaţie, care se ocupau de absolut toate problemele. Primăvara, cum e acuma, adunau oamenii şi-i scoteau la muncă patriotică. Fiecare îşi văruia pomii din faţa casei şi îşi curăţa şanţurile, că parcă îţi era mai mare ruşinea să nu stai şi tu în rând cu lumea. Porneam apoi pe păşuni şi le curăţam de bercuri şi de mărăcini, împrăştiam muşuroaiele şi azotam. Îţi era mai mare dragul să ieşi apoi cu animalele la păşunat, că peste tot era iarbă de-ţi venea s-o mânci de-a dreptul. Cine nu venea la munca patriotică sau nu-şi zugrăvea casa şi pomii de la stradă, era amendat şi lăsat de blamul satului. Copiii de la şcoală şi profesorii se ocupau de parcurile din centrul localităţilor, aveau şi lot şcolar pe care învăţau să facă agricultură,

creşteau viermi de mătase sau adunau fructe de pădure. Totul era cu rost, ba învăţau şi carte. Fiecare care făcea o şcoală, ştia că va lucra exact în domeniul pentru care s-a pregătit. Acuma, dacă stau şi mă gândesc, toţi fac fel de fel de facultăţi, dar nimeni nu se mai pricepe la nimic. Sau nu lucrea­ză în branşa pentru care s-a pre­gătit. Sătenii, dacă nimeni nu-i obligă să întreţină spaţiile comune, aşteaptă de la Primărie să vină să le facă curat în faţa caselor, să le cureţe podurile şi şanţurile sau să le văruiască pomii. Azi-mâine aşteap­tă şi să le pună flori, o să vedeţi dumneavoastră. Cât despre tineret, ce să mai vorbim. Cum pleacă la şcoală la Arad sau în alte părţi, nu-i mai vezi. Nu vin acasă cu anii şi parcă nu-i mai cunoşti nici pe cei care ţi-ar fi neamuri. Am rămas aproape numai noi, ăştia bătrâni, care stăm după câte o coadă de vacă sau după câte un purcel, să mai avem şi noi ce pune pe masă.” Îl provocăm mai departe pe baciul Pavel, să ne mai spună câte una-alta despre localitatea Hălmagiu. Mai ales despre cele care se întâmplă în prezent la noi. „Apoi, cât aş fi şi eu de cârcotaş, şi cât de nostalgic aş fi – ca toţi bătrânii – după vremurile tinereţii, tot n-aş putea să nu văd câte se fac astăzi la noi în comună. Uite, domnule Sida, în ultimii ani s-a băgat apa de la robinet la toată casa din Hălmagiu, s-au făcut şanţurile de beton şi s-au rânduit toate podurile. Mai mult, s-a băgat şi canalizarea la toată casa şi s-au asfaltat şi străzile, aproape toate. Am auzit că de Paşti se vor termina absolut toate lucrările. Ţi-e mai mare

dragul să mergi duminica la biserică pe asfalt. Dacă-i vreme bună, poţi să nu-ţi mai cureţi bocancii cu săptămânile, că nu se mai pune fir de praf sau de noroi pe ele. Şi muierile spun că nu mai trebuie să şteargă atâta de mult praful pe mobilele din casă sau să aspire aşa de des, de când se asfaltează străzile. Nimeni nu spune că nu-i frumos, ferească Dumnezeu. Ba, la piaţă, unde mă mai întâlneasc cu prieteni de leatul meu de pe alte sate, toţi spun că la noi, la Hălmagiu, este mai

frumos ca niciodată. Poate că asta era şi problema depopulării comunei noastre şi a ple­cării tineretului şi cred că, dacă totul este pus la punct şi au condiţii ca şi cei de la oraş, se vor întoarce iarăşi acasă. Totul este să vină şi câte un investitor mai de dai Doamne, care să repună în funcţie fabricile şi carierele de la noi, ca să aibă oamenii unde lucra. Dacă se rezolvă şi problema locurilor de muncă, atunci o să vedeţi cum va creşte comuna noastră.” Îi mulţumim baciului Pavel pentru gândurile deschise rostite sub protecţia anonimatului, dar nu înainte de a-i asculta unul dintre marile ofuri ale domniei sale: „Nu pot să nu vă spun şi asta. Dacă mergi dimineaţa, ziua, seara şi noaptea prin comună vezi la Primărie câteva maşini, câţi­va oameni care lucrează şi câţiva săteni care vin să-şi rezolvre vreo problemă. La fel vezi şi la Şcoală, unde dascălii şi copiii îşi fac treaba, care cum pot şi cât îi duce capul. La Dispensar vezi şi acolo câţiva oameni mânaţi de boală şi de necazuri să-şi caute de sănătate. Dar la birt, acolo e plin non-stop. Stau maşinile în faţa birtului una peste alta, iar oamenii stau de-a dreptul la rând, ca la pită. Şi mai zic unii şi alţii că-i rău în România. Beutura sta a distrus mulţi oameni şi le vine de cap la şi mai mulţi. Îi vezi ziua cum ies la muncă şi încurcă din picioare, îs slabi şi traşi la faţă şi aproape că-i bate vântul. Cu ăştia nu se face nici o trabă. Minte or avut dacii din vechime, care au stârpit viile. Nu mă dau rotund să spun că ar trebui închise birturile sau că n-am pus gram de băutură în gură la viaţa mea. Am pus şi eu, dar cu măsură.”

Îl lăsăm pe baciul Pavel în „dunga drumului”, cum se spune la noi, şi luăm calea pieţei de animale. Aici, intrând în vorbă cu câţiva săteni din Luncşoara, aflăm că toţi sunt preocupaţi să înceapă muncile de primăvară. Aratul pare să fie activitatea la ordinea zilei, la fel ca şi procurarea seminţelor de tot felul. Iar la noi, în Ţara Hălmagiului, este de lucru cât încape. Prin livezi şiu pe coastele dealurilor, oamenii

au început să cureţe pomii fructi­feri şi să-i pregătească pentru pe­rioa­da de germinaţie. Pe terenurile unde gospodarii de la noi au de gând să samene cartofi, activitatea sezonieră este în toi. La fel şi în luncile pregătite pentru culturile de ce­­reale. Nici animalele nu sunt neglijate, indiferent dacă vorbim despre bovine, porcine sau despre turmele de oi. Parcă toată natura se trezeşte la viaţă după o iarnă lungă şi friguroasă. Tractoarele, deja aproape indispensabile prin gospodăriile hălmăgenilor, sunt pregătite şi cu revizia la zi, la fel ca şi celelalte utilaje agricole. Mai rar, câte un sătean cu o pereche de cai şi cu plugul în căruţă. Este momentul când gospodarii îşi cumpănesc poten­ţialul funciar, financiar, tehnologic şi de forţă de muncă, după care pornesc activitatea neîntreruptă de peste an. De

dimineaţa şi până seara.