Filozoful atenian Socrate, cel care era acuzat ca fiind „corupătorul tineretului“ şi condamnat la moarte pentru aceasta, avea o nevastă, Xantipa rea de gură, dar pe care filozoful o iubea aşa cum era ea, nevastă care i-a dăruit trei băieţi. Condamnat la moarte pentru ideile sale, au venit la el acasă soldaţii să-l aresteze. Socrate s-a ridicat să plece cu ei, când Xantipa, nevastă-sa,  i-a strigat, furioasă: Dar bine, Socrate, soldaţii ăştia  te arestează pe ndrept! Nenorocito, i-a replicat marele filozov antic, ai fi vrut să mă aresteze pe drept?

Personal m-am născut în interiorul primului deceniu de după cel De-al Doilea Război Mondial. Încă puţin şi ajung la o vârstă când pot fi cercetat ştiinţific de către istoricii interesaţi. Încă puţin…

După război, lumea a cunoscut o reală uşurare. Încet, încet bombele şi şrapnelele au fost uitate, oamenii au simţit o reală descătuşare şi s-au pus pe trăit din plin. Mai ales tinerii, care şi-au dat drumul.

Eram un băieţandru frumos, cu coşuri pe faţă, costeliv şi demn urmaş al părădăicarilor din Curtici. Apăruseră aparatele de radio cu tranzistori, colectivizarea şi formaţia The Beatles. Toată ziua ascultam la radioul Mioriţa (cu patru baterii Elba-Focus) melodii cu Beatles, Elvis Presley şi Benone Sinulescu. Nimeni nu era ca mine, ca prietenii mei. Am început să purtăm păr mare (am fi purtat şi perciuni, dar nu ne creşteau), pantaloni trapez – evazaţi, pentru stiliştii subţiri – şi mergeam la discoteci, că-ncepuseră şi astea. Cu cât trapezul era mai larg, cu atât erai socotit mai şic, mai modern. Iar fetele, ce să mai spun: o fustă cât o palmă, abia le acoperea buca. Dar…

Dar au sărit pe noi profesorii, educatorii adepţi ai lui Makarenko (marele pedagog sovietic al educaţiei liber-consimţite), părinţii, bunicii, pietonii, Statutul UTC, şi toate organele statului. Ei bine, toate aceste entităţi erau împotriva noastră, a felului cum ne îmbrăcăm. Profesorii ne scădeau nota la purtare, ne dădeau afară de la ore, miliţia ne crăpa cracul pantalonilor trapez, ne făceau cruci în cap, ciopârţindu-ne părul cu foarfecele din dotare (miliţienii erau dotaţi cu această unealtă educativă), frizerii ne urau, eram o pacoste pentru generaţia matură. Ziceau cei în vârstă, părinţii noştri: Vai de tineretul din zilele noastre! Vai de viitorul naţiunilor!

O fostă minijupistă, de-aia cu fusta de-o palmă, acum bunică, exclama în tramvai mai deunăzi, văzând doi tineri îmbrăcaţi ca acum, cu freză ca acum, giugiulindu-se ca acum: Extraordinar! Şi eu am fost tânără, dar aşa ceeevaaa! Vai de tineretul din zilele noastre!

Era indignată bunicuţa fostă minijupistă, care frecventa tufişurile parcurilor după închiderea discotecilor de acum 50 de ani. Bunicuţa fostă minijupistă a uitat şi exclamă precum părinţii ei cândva: Tineretul din zilele noastre! Sau cum se lamenta chiar Socrate, acum 2.500 de ani: Tineretul din zilele noastre!

Bineînţeles că n-au dreptate: doar nu am vrea să acuze pe drept.

Recomandările redacției