Am avut și noi momentele noastre de grație. Unul dintre acestea împlinește azi, mâine aproape   un sfert de secol. Au trecut mai bine de 8.766 de zile sau 210. 384 de ore de la Revoluția din 1989.  Ani mulți, aproape o treime de viață de om, dacă ar fi să ne luăm după statistici. Acum, după atâția ani se poate spune că am cam pierdut lupta. Am luat-o pe o pistă falsă. Am fost duși, conduși, induși, (se)duși pe o direcție greșită aproape nu mai contează. Am ratat momentul de grație precum joiana care după ce a  fost mulsă a dat cu piciorul în oala cu lapte. Am rămas în fază de asistat pe aparate. Pentru că nu mai avem nimic. Dar și noi am contribuit la starea de azi. Prin nepăsare, neparticipare, neimplicare. Și era atât de simplu. Agricultura putea contraba­lansa cu brio un oarecare handicap tehnologic. În fond nu e nici o dramă dacă… nu știi să produci un televizor LED cu grosimea de trei centimentri. În fond scula este până la urmă și în esența sa doar un moft. Un moft fără de care poți trăi foarte bine, chiar dacă ți se pare că se rupe lumea în două că nu-l ai încă. Sau că nu ai luat ultimul smatphone. Fără de astea poți trăi, dar fără mâncare nu. Desigur nu vorbesc că-ți ia cineva mâncarea din blid. Nu încă. Dar ne-am bătut joc de imensul atu al poten­țialului asigurării hranei pentru 80 de milioane de suflete. În altă ordine de idei, nu demult s-a vândut o salbă de vreo 14 microhidrocentrale pe motiv că nu mai erau rentabile. S-au luat vreo sută de milioane de euro, bani care nu se știe dacă vor prinde „viață în ceva concret. Nu după mult timp investitori privați vor să mai rea­lizeze o salbă de microhidrocentrale pe Argeș. Altfel spus pentru mediul privat este foarte rentabil, dar pentru o companie de stat asta înseamnă pierdere. Cum logic ambele ipoteze nu pot fi adevărate, rezultă că una este falsă. Care e asta nu este greu de dedus. Dacă ar produce pierdere ce investitor privat și-ar duce bani de acasă ca să-i piardă. Și, o logică elementară te duce ușor cu gândul că apa este o sursă de energie foarte  ieftină, în raport cu altele. Și dacă privim forma de proprietate a capitalului din energie la noi înțelegi că este o etatizare. Avem și râuri dar nu… știm ce să facem cu ele. Și poate dacă ponderea hidro în coșul energetic creștea, ar fi dus la un preț mai mic al energiei pentru consumatorul casnic. Reve­nind la agricultură deja mari su­­pra­fețe de teren au fost deja achi­ziționate. De acum  sunt semnale clare că vor veni investitori străini care vor cumpăra masiv mari suprafețe. Iar producția lor îi va hrăni pe ei. Și pe noi, dar la prețul lor. Nimeni sau aproape nimeni nu va rezista de a lua câțiva arginți în plus pe terenul său, crezând că a făcut afacerea vieții. Și așa felie cu felie, râu cu râu și brazdă cu brazdă și tonă cu tonă de… minereu țara a fost  „hăcuită”. Și dată pe  nimic. O confirmare a ce­lor spuse până acum doar dacă pri­vim peste Prut. În afară de vin și de un milion, poate două de… probleme n-au nimic. Și totuși vor fi Uniunea Europeană. Pe nimic până la urmă. Iar noi am cedat totul pe ceva ce oricum primeam. Dar trebuia un mic calcul. Pe care n-a știut aproape nimeni să-l facă. Ori poate că l-a știut prea bine. Că ne convine sau nu, bătălia este pierdută. Pentru că nu am știut, or mai trist nu s-a vrut, să urmărim decât ținte false.

Gabriel Constantinescu

Recomandările redacției