de Paul Krizner
Crede ca să înţelegi.
Fericitul Augustin
E uşor să scrii despre cineva fără să-l cunoşti în profunzime; e uşor să faci o analiză superficială la adresa unei persoane şi cu atât mai mult a uneia biblice, pentru că ne despart mii de ani, dar e mult mai greu să trăieşti sentimentele şi stările acelui om, ce căuta certitudini printre zvonuri, ce căuta o explicaţie printre vorbe, printre cuvinte.
Unul dintre aceste personaje de atunci era şi Toma, discipol sau apostol al lui Hristos, care după unele izvoare demne de crezare era originar din Paneada, cetatea Galileii, era numit şi Geamănul sau Toma Dydima ori Toma Necredinciosul, cum apare în pictura lui Michelangelo Merisi da
Caravaggio (29 septembrie 1571 – 18 iulie 1610, numit după oraşul său natal Caravaggio, lângă Milano, a fost un pictor italian considerat precursor al stilului baroc, indiscutabil unul dintre cei mai mari inovatori din istoria picturii. Caravaggio respinge ierarhia genurilor şi canonul frumuseţii în pictură, conceput de umaniştii care au idealizat corpul omenesc).
După plecarea ucenicilor în lume să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, tradiţia susţine că şi Toma Geamănul ar fi ajuns în India de Sud, unde va primi moarte martirică la data de 6 octombrie, dată la care Biserica Ortodoxă îl cinsteşte. Însă, aş vrea să mă axez pe un alt aspect al vieţii acestui Sfânt Apostol, şi anume episodul când Hristos se arată a opta zi după înviere, eveniment la care ia parte şi Apostolul Toma.
La prima arătare a Mântuitorului Toma lipsea, dar ucenicii i-au spus că L-au văzut pe Domnul, iar acesta le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor Lui, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan XX, 25).
Oare ce l-a determinat pe Toma să facă o astfel de afirmaţie? Să fie oare vorba de necredinţă, să fie vorba de îndoială, sau de o cerere a confirmării a ceea ce văzuseră ceilalţi ucenici, şi anume că a înviat Domnul?
Catalogarea aceasta de „necredincios” e puţin cam forţată; totuşi Toma credea în Hristos, avea însă îndoială, de aceea vroia o certitudine, vroia să vadă cu ochii lui că ceea ce auzise de la apostoli este adevărat, pentru că apăruseră prin cetate tot felul de zvonuri care au ajuns şi la urechile lui, ba că a înviat, ba că a fost furat, ba că a fost îngropat în alt loc; şi Toma ceruse o garanţie.
Sigur, această îndoială a lui Toma a fost net inferioară faţă de lepădarea lui Petru, dar, totuşi, arătarea Mântuitorului Hristos după opt zile era necesară ca o întărire a credinţei lui Toma, pentru ceea ce avea să urmeze în viaţa sa ca propovăduitor al Evangheliei, şi, iată că, a opta zi, când ucenicii erau adunaţi, de faţă fiind şi Toma, Iisus se arată din nou zicându-le „Pace vouă (Pax vobis)”, iar lui Toma i-a spus: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios” (Ioan XX, 27).
În acel moment parcă lui Toma i-a fugit pământul de sub picioare, un resentiment îl cuprinse şi o remuşcare de nedescris, nu-i venea să creadă că s-a îndoit de Hristos, dar în acelaşi timp în inima lui se dădea o luptă cu raţionalul, ceva îi spunea să-L atingă, iar altceva-i şoptea certitudinea prezenţei lui Iisus, simţea nevoia să se apropie de El, dar nu dintr-o neîncredere, ci mai degrabă
dintr-o dragoste fiască; era atât de aproape de Cel ce înviase şi totuşi, prea departe în îndoiala lui, într-un final credinţa răzbea raţionalul din inimă şi, cu toată convingerea, (mare atenţie!) fără să-L mai atingă pe Domnul, a exclamat „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan XX, 28).
Această afirmaţie nu trebuie văzută ca un formalism, ci ca o trăire a ceea ce credea, „pentru că M-ai văzut ai crezut” … da, a crezut şi de aici încolo nimeni şi nimic nu-l va face pe Toma îndoitul, aş zice eu, să se clatine în credinţa lui.
Continuarea în numărul viitor al ziarului nostru
