Din capul locului subliniez – dacă mai era cazul – că Dragnea nu mi-e la rânză. Mi se pare un personaj tipic politicianismului românesc, cu acel zâmbet şmecheresc cu vulgul şi obedient cu cei care s-ar putea să-i (re)scrie destinul. Un politician fanariot, doar că nu şi-a tras obârşia din străinătăţuri ci din seva poporului român, un ciocoi de rit nou, cum ar veni. Iar această antipatie, subiectivă dar argumentabilă, mi-a fost întărită inclusiv de prestanţa de „tătucă” de colhoz pe care a afişat-o la recentul congres de realegere.
Dar atât despre Dragnea… El nu este decât acel exemplu care întăreşte şi, desigur, personalizează regula. Faptul că societatea civilă – respectiv acei exponenţi autopropuşi – s-a apucat să-l crucifice după prestaţia stalinistă de la Congres nu face decât să adâncească ipocrizia în care se bălăceşte această societate civilă. Nu că ţin cu madam Mungiu Pippidi, dar a-l demoniza pe Dragnea fără a analiza şi judeca întreaga „breaslă” a politicienilor înseamnă că judecăm, cei care ne dorim şi ne erijăm în judecători (fie şi judecători de conjunctură), cu un cântar fals. Mai fals decât al PSD-ului. Mai fals că, încercând să ascundem „vina mai mică” a unuia sau a altuia prin blamarea lui Dragnea, nu facem decât să legiferăm ideea de obedienţă şi, deopotrivă, de dictatură de partid. Care, dacă nu e controlată cum se uvine, riscă să devină dictatură de ţară.
Repet, nu ţin cu Dragnea, nu sunt unul dintre cei care agreează astfel de portrete de politicieni, dar dacă-l vedem simbolul răului absolut şi, prin antiteză, îi considerăm pe ceilalţi albi şi imaculaţi greşim amarnic. Dragnea e vârful, crepusculul dictaturii interne de partid. Dar dincolo de el, dincolo de PSD, găsim dictatură peste tot, în fiece partid. O dictatură solidă, consolidată prin cutume, legături financiare, nepotisme şi… lege! Legea, uneori nescrisă, dar uneori exprimată cu articole şi alineate, este în favoarea vârfurilor, a liderului, conferindu-i o putere discreţionară, totalitară. Bunăoară, un consilier local – comunal, municipal sau judeţean – devine, odată ce şi-a depus jurământul, o piesă a maşinii de vot. Altfel, conform legii, poate să-şi piardă mandatul, dacă partidul, adică liderul, adică „dictatorul” decide asta. De obicei, cauza este nesupunerea, nu – să fim totuşi serioşi – neplata cotizaţiei sau lipsa la două-trei şedinţe interne de partid. Or, dacă legea încurajează totalitarismul intern, de ce s-ar împotrivi cutumele. Şi, nota bene, vorbim de un cadru general, nu de un partid anume.
Concluzionând, chiar dacă Dragnea a transformat partidul în propriul său breloc – era să scriu prezervativ, dar am încercat să mă abţin –, aspectul nu este unul singular, ci practicat de (mai) toate partidele şi organismele implicate în societate, aici inluzând Preşedinţia sau unele ONG cu domeniu „specific”. Dragnea este crepusculul, este exemplul profund negativ al totalitarismului cu faţă umană, dar nu este singurul. Toţi – sau majoritatea – promovează acelaşi „sistem” de valori, aceleaşi „proceduri”, diferenţa constând doar în faptul că se află pe o poziţie sau alta a clasamentului, dar cu aceeaşi culpă la rădăcini.

Recomandările redacției