Traseismul de partid

0
122

Tot mai mult sunt de părerea că o viaţă de om normal începe doar atunci când te decizi să arunci televizorul pe geam. Dar, până voi ajunge la această revelaţie, fac şi eu ce  face tot românul : butonez de seara, până spre dimineaţă. Mă ener­vez, sufăr, transpir, scuip, dar nu mă las. Merg mai departe… Aşa se face că am reuşit să-i cunosc pe mai toţi politicienii patriei, să le ştiu metehnele şi să le cunosc discursul. Fireşte, de foarte multe ori rămân consternat, deoarece oamenii noştri politici sunt într-atât de imprevizibili, încât cu greu le poţi anticipa mişcările. Mă refer mai ales la cei care migrează dintr-un partid într-altul, câţiva reuşind deja „performanţa” de a le parcurge pe toate. Evident, acest lucru a ajuns să mă intereseze tot mai mult. Să fie vorba despre o strategie politică foarte greu de înţeles, sau de o nepotriveală doctrinară acută? Ei bine, m-am liniştit pe de-antregul abia atunci când am constatat două lucruri elementare. Primul, că cei mai mulţi dintre migratori habar n-au de subtilităţi doctrinare sau de alte lucruri asemănătoare pentru a face o astfel de judecată de valoare. Al doilea, că nici partidele care se foiesc astăzi pe eşichierul nostru politic n-au toate astfel de documente fundamentale. Prin urmare, am făcut ceea ce mă pricep cel mai bine, adică un scurt recurs la istorie. Cu alte cuvinte, să văd când şi unde a început tămbălăul migraţiilor politice prin părţile noastre. Iar ce-am găsit, m-a făcut să mă iau cu mâinile de cap. În ceea ce mă priveşte, fac parte din generaţia de mijloc, pentru care nu ascunderea mizeriei istorice sub preş este făcătoare de iubitori de patrie, ci cunoaşterea acesteia pe de-a-ntregul, cu bune şi cu rele. Doar aşa istoria poate deveni învăţătoare vieţii, cum glăsuiau latinii. Dar să revenim la subiectul nostru. Imediat după 1918, când România Mare începea să se organizeze şi din punct de vedere politic, situaţia partidelor politice din Transilvania nu corespundea cu a celor din Bucureşti. Nici alegerile nu se făceau la fel, deoarece în Ardeal funcţionau încă cercurile electorale. Maghiarii şi germanii îşi aveau partidele lor, iar românii votau cu Partidul Naţional Român. În această ecuaţie politică, liberalii erau ca şi inexistenţi în Transilvania. Însă, ajungând la putere în anul 1921, au început să racoleze oameni prin Banat şi prin Ardeal, răsplătindu-i cu funcţii cât se poate de grase. Din nefericire, însă, au recurs la traseişti de cea mai joasă speţă, mulţi dintre ei fiind de-a dreptul trădători de cauză naţională înainte de 1918. Mihályi Petru, bunăoară, a fost deputat de Maramureş în Parlamentul de la Budapesta, pe listele Partidului Muncii al lui Tisza Istvan, până la Marea Unire. El este cel care, în octombrie 1918, după admirabilul discurs din Parlamentul budapestan al deputatului Partidului Naţional Român, Alexandru Vaida Voievod, prin care viitorul prim-ministru al României Mari declara, în numele poporului român, că nu mai recunoaştem suveranitatea statului maghiar şi uzăm de dreptul de autodeterminare, s-a ridicat şi rostit de la tribună că poporul român nu este de acord cu cele declarate de Vaida-Voievod şi că rămânem mai departe credincioşi statului maghiar. Ei bine, pe acest trădător, liberalii îl vor pune, după nici trei ani, prefect de Maramureş, în 1921, tocmai în părţile voievodului Bogdan, Descălecătorul. La fel se întâmplă şi la Timişoarala Timişoara, unde liberalii nu găsesc alt om să-l pună prefect „cât îi Banatul de mare”, ci doar pe Iuliu Coste. Acelaşi individ, care, în 1916 se numea Koszte Gyula şi înfiera în Congregaţia comitatului atacul „mârlănesc” al Regatului Român împotriva Ungariei Milenare, declarând, sus şi tare, că-l va împuşca, cu mâna lui, pe cel dintâi dorobanţ care pătrunde în Banat. Iar exemple în acest sens sunt nenumărate. După acest moment urmează vâltoare politică interbelică, când partidele se sparg sau se unesc de azi, pe mâine, iar traseismul devine o adevărată virtute. După 1945-47, când comuniştii ajung la putere, minorităţile ardelene îşi iau revanşa, iar intelectualii se sparg în două: unii se duc la temniţă şi mor cu fruntea sus, iar alţii, cei mai mulţi, se înscriu în Partidul Comunist.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.