de Paul Krizner
Mă întreb dacă mai putem vorbi de oameni printre noi, de bunătate, de respect, sau de corectitudine. Luna aceasta, când majoritatea sunt în concedii prin țări străine și-au delegat persoane care să apese butonul roșu în caz de panică, sau în caz că li se fură fotoliul călduț.
Făcând o retrospectivă a acestor zile fierbinți, poți constata cu ochiul liber că România la o sută de ani este mai dezbinată ca niciodată, este învrăjbită, spre bucuria altora și nu vreau să cred că ordinea într-un stat e dictată de la vârful unui partid sau altul. Știu nu toți veți fi de acord cu mine, nici nu-mi doresc lucrul acesta, dar mă întreb oare la mitingul organizat de un partid politic de ce nu s-a intervenit în forță, mă întreb cine a provocat acel măcel între jandarmi și protestatarii pașnici, și de ce nu au fost anihilați diversioniștii, sau poate că totul a fost bine stabilit înainte de plecarea în concediu a unor doamne.
Ce s-a întâmplat vineri seara în capitala țării a fost de fapt un deget arătat către cei tineri, ceva de genul, „Dacă nu vă convine, plecați”, dar de ce ei să plece, de ce să fie bătuți, și împușcați, doar pentru că au dreptul să ceară demisia unui cap al unui partid?
Totuși s-a vărsat prea mult sânge în 1989 ca să mai asistăm neputincioși la alți dictatori care ne sunt călăi.
Jandarmeria e acuzată, poate pe drept cuvânt poate nu, asta doar persoanele autorizate pot să spună, eu însă văd lucrurile așa, printre jandarmi sunt și oameni care poate nu au vrut să fie acolo, care poate preferau să fie printre protestatari și nu să dea cu bastonul sau cu gaze, dar ierarhia militară impune respectarea ordinului, chiar dacă inima le era frântă. Totuși cred că atunci când s-a dar ordin să se intervină în forță, cei de la conducere trebuiau să-și dea demisia, să nu respecte acest ordin dar de un prefect pus pe linie politică, dar nu s-a întâmplat acest lucru ci dimpotrivă, au călcat în picioare tot ce au prins, fără milă, fără regrete și fără ezitări.
Din nefericire unii priveau la televizor cum conaționalii lor erau înăbușiți, știu, e comod să fii uns pe suflet că o să-ți mărească pensia și apoi să zici: „ce caută derbedeii aia în Piață, știu e ușor să fi egoist, zicând: oricum eu nu mai am mult că-s bătrân, măcar acum să-mi crească pensia în rest ce mă interesează.” Dar oare e ușor să-ți vezi copiii peste hotare că aici nu au ce face?, e ușor să te gândești că ei poate trag cu dinții și-și distrug sănătatea doar ca să îți mai trimită și ție un bănuț în plus la pensie.
Da, dragii mei, e prea multă ură între noi, care ne declarăm pe deasupra și creștini, e prea multă violență și asta din cauza unei slabe educații pe care unii o țin la un nivel suburban, și e prea mult sânge care se varsă pentru a apăra o șleahtă de persoane, că oameni nu pot să-i numesc, ce țin de putere pentru că altfel întreg blocul sovietic cade.
Cu durere în suflet am scris aceste rânduri gândindu-mă că poate mâine acel baston de jandarm se va întoarce și împotriva celor ce azi râd de durerea unui popor ce nu se lasă înfrânt.
Iar cât despre brutalitatea unora dintre jandarmi pot să spun doar atât, iartă-mă am fost si eu dascăl al fiului tău și în timp ce tu bați fără milă, eu încercam să-i insuflu în inimă dreptatea, adevărul, speranța iubirea față de toți cetățenii țării fără să țină seama de culoarea politică, dar de la tine ce poate învăța, cum să devină slugă la doi stăpâni? Și totuși iartă-mă jandarm. Doamne ocrotește acest popor minunat!
