de Paul Krizner

Dragii mei cititori, care mai aveți timp să aruncați o privire trecătoare peste aceste rânduri, spuneam odată că „ce a fost am văzut, ce va fi vom vedea”, ei… uite că a trecut mai bine de zece luni de când tot vorbim și batem apa în piuă cu Anul Centenarului, dar până acum nimic concret, nici măcar un proiect de țară, spre bucuria unora și lehamitea altora.
Totuși, de ce dragilor, de ce într-un an atât de important și de sublim ca acesta, de ce nu simțim acel fior al unității de neam, de ce nu suntem în stare să lăsăm în urma noastră un lucru emblematic sau un loc ce peste veacuri să fie un remember al Centenarului?
Cu excepția simpozioanelor, a colocviilor și a sesiunilor de comunicări, unde sunt prezentate lucrări științifice sau volume colective despre Marea Unire, cu excepția acestora, prea puțin se mai vorbește sau se mai trăiește Centenarul.
Știu, ce voi scrie mai departe, cu sigu­ranță va deranja chipurile democratice, ultra, mega, pro-europene, dar acesta-i adevărul. La modul concret, cel mai amplu proiect de țară în An Centenar este Catedrala Mântuirii Neamului, singurul obiectiv care se apropie de final, în ciuda tuturor piedicilor și a intrigilor, măcar acest lucru nu poate fi negat de nimeni, asta dacă a mai rămas un gram de sinceritate în noi. Și acum lăsa-
ți-mă să mă explic, pentru a nu duce o notă de dezinformare asupra afirmațiilor mele.
În Arad ne-am străduit să facem un monument al Marii Uniri, dar am rămas cu buza umflată, oare ce face Ministerul Culturii?, poate că intenționat s-a tergiversat amplasarea monumentului.
Și acum să revin puțin la titlul acestui material. După 1989, toți credeau că sunt liberi, dar nu au știut să folosească această libertate, au acceptat implementarea a tot felul de experimente din exterior, ceva de genul, vă dăm bani dar experimentați, cum ar fi sistemul medical, sistemul de învățământ sau cel militar, iar noi românii atât de buni suntem la experimente încât cu mânuța noastră ne-am distrus, și azi ne trezim că nu avem suficiente spitale, suficiente școli, iar armata, ce să mai vorbim e ca o pasăre Phoenix ce încă stă în propria cenușă.
De zece ani, ca simplu muritor de rând, urmăresc activitatea acestui Patriarh blamat de atâtea voci care ar trebui să tacă, urmăresc atât activitatea editorială, social-filantropică dar și administrativă, și sincer
mi-aș dori un astfel de președinte.
Toată ziua găsești câte un gură-cască la tv, vorbind despre averea Bisericii și că e singura instituție cu profit. Păi dragii mei, înseamnă că e condusă de oameni capabili, hai să punem oameni competenți și în alte domenii nu să-l denigrăm pe Patriarh că face ceva.
Dar aceștia suntem noi, ca cei care erau scăldați de Scaraoschi în cazanul cu smoală fiartă și când unul încerca să iasă de acolo ceilalți îl trăgeau înapoi. Asta-i mentalitatea negativă în care ne complacem și care este alimentată de mass-media, ceva de genul: „dacă noi nu suntem în stare să facem ceva atunci nici pe alții să nu-i lăsăm”.
E trist… e prea trist că am ajuns un popor de secături, în care verbul „a face” este egal cu o minunată condamnare la moarte.  Și totuși la 100 de ani de la Marea Unire, avem măcar un proiect național, ceva ce rămâne peste veacuri și cei care criticau până nu de mult, se vor înghesui să ia parte la acest eveniment al târnosirii Catedralei Neamului de la finele lunii acesteia.
Ce blestem…, după ce ai dat cu toată artileria grea asupra Bisericii și a Patriarhului Daniel, mai ai pretenția să fii în față, să te vadă lumea și pe tine, că doar e un eveniment istoric când poți să-ți faci campanie electorală tacită.
Totuși o asemenea construcție nu a avut niciodată poporul român, iar măreția și frumusețea acestei Catedrale este direct proporțională cu măreția și noblețea acestui neam care s-a jertfit atâtea secole la rând pentru ca noi să fim liberi, dar oare chiar suntem liberi?
Atunci de ce să blamezi un astfel de om care și-a sacrificat sănătatea și viața toată a pus-o în slujba Bisericii, ca noi azi să avem măcar un simbol național și cred că prin această construc­ție toată istoria noastră se adună sub măreața cupolă, toți eroii știuți și neștiuți, toți martirii și mucenicii morți în temnițele comuniste sunt pomeniți în această emblematică vatră spirituală, măcar acești martiri și eroi să fie uniți dacă noi suntem atât de divizați.
Sincer dacă nu s-ar fi născut un astfel de Patriarh, poporul român trebuia să-l inventeze, așa că-mi permit să scriu pentru posteritate, am trăit un Centenar numit Catedrala Mântuirii Neamului, restul se uită.

Recomandările redacției