Interviul dat recent de Sorin Ovidiu Vîntu ziarului Adevărul ar fi trebuit intitulat „Confesiunile unui gunoi uman” şi-ar fi trebuit creată imediat obligaţia, prin lege sau prin ordonanţă de urgenţă, de-a fi publicat în Monitorul Oficial şi-n toată mass-media, în ediţii speciale. Încă nu-i tîrziu pentru asta, fiindcă niciodată nu-i prea tîrziu să le deschizi oamenilor ochii asupra ticăloşiei de cea mai joasă speţă descrisă-n toată splendoarea goliciunii ei de una dintre cele mai mizerabile fiinţe ivite vreodată în sînul acestei naţii.
Răspunsurile Vîntului la întrebările interviului put înfiorător a nesimţire, gem de prea multă neomenie, duduie de-atîta narcisism şi egolatrie, toate pe-un fond de aparentă sinceritate dezarmantă afişată nonşalant. În idee, celebrul SOV admite c-a fost un bandit de mare calibru, nesătul precum peştii piranha, fără mamă şi fără tată (că i-ar fi vîndut şi pe ei pentru cîţiva cenţi profit), pornit pe calea-mbogăţirii cu orice preţ şi pe orice cale. Mai admite că-şi merita puşcăria, însă nu pentru găinăria pentru care-a fost condamnat, ci pentru alte isprăvi, mult mai însemnate şi mult mai bănoase.
Că Vîntu (care-a fost uragan pustiitor, nu furtună de mîna a doua), pune izbînzile-i banditeşti pe seama inteligenţei care l-ar caracteriza e, în egală măsură, şi corect, şi incorect; corect fiindcă-ţi trebuie o ţîră de minte ca să urci mai sus decît un potlogar oarecare, şi incorect fiindcă dacă eşti inteligent şi-o iei de-a-mboulea pe arăturile ticăloşiei înseamnă că eşti bolnav de deviaţii grave ale mobilierului de la mansardă, deci eşti mai prost ca noaptea.
Dincolo de faptul că citirea măgăriilor debitate de SOV mi-a întărit exponenţial dorinţa şi voinţa de-a mă păstra curat în raport cu normele generale şi-n raport cu propriile-mi norme, ceva anume mi-a mai rămas întipărit în memorie şi-am să mă străduiesc să nu uit: că oamenii puşi să apere normele trebuie să-şi facă treaba ca la carte şi să suprime răul din rădăcină încă din faşă, şi că am datoria de-a-mi folosi cu maxim randament mitraliile verbului împotriva tîlharilor care fură de sting şi-a tîlharilor care-i acoperă pe tîlharii care fură de sting.
În mod normal, într-un stat normal, procurorii s-ar autosesiza după un asemenea interviu, l-ar pune pe intervievat după zăbrele la regim de-o cană de apă şi-o feliuţă de pîine pe zi şi-ar stoarce de la el şi ţîţa pe care-a supt-o de la mă-sa, apoi judecătorii l-ar condamna la trai etern „în loc luminos, loc cu verdeaţă…”, iar plutonul de execuţie l-ar strămuta la adresa aceea imediat, din două comenzi bine simţite şi-o apăsare sănătoasă pe trăgaci. Cum însă statul român numai stat nu este, şi cum s-ar prea putea ca sovul să deie pe goarnă nume grele care l-au acoperit şi care, deci, l-ar urma urgent pe calea eternităţii fără cale de-ntoarcere, nu ne rămîne altceva de gîndit decît că nemernicul are dreptate (deocamdată), şi că pe stat îl doare de noi în locul cu care stă degeaba pe fotoliile prezidenţiale, parlamentare, guvernamentale şi justiţiare.
Dar şi cînd ne-om trezi…, nici o gaură de şarpe n-o să vă mai poată ascunde, sovilor!
Actualitate 2
O creștere a plăților digitale cu 5% în cinci ani, ar duce la majorarea PIB-ului cu 7 miliarde de lei
citește mai mult »