Interviul dat recent de Sorin Ovidiu Vîntu ziarului Adevărul ar fi trebuit intitulat „Confesiunile unui gunoi uman” şi-ar fi trebuit creată imediat obligaţia, prin lege sau prin ordonanţă de urgenţă, de-a fi publicat în Monitorul Oficial şi-n toată mass-media, în ediţii speciale. Încă nu-i tîrziu pentru asta, fiindcă niciodată nu-i prea tîrziu să le deschizi oamenilor ochii asupra ticăloşiei de cea mai joasă speţă descrisă-n toată splendoarea goliciunii ei de una dintre cele mai mizerabile fiinţe ivite vreodată în sînul acestei naţii.
Răspunsurile Vîntului la întrebările interviu­lui put înfiorător a nesimţire, gem de prea multă neomenie, duduie de-atîta narcisism şi egolatrie, toate pe-un fond de aparentă sinceritate dezarmantă afişată nonşalant. În idee, celebrul SOV admite c-a fost un bandit de mare calibru, nesătul precum peştii piranha, fără mamă şi fără tată (că i-ar fi vîndut şi pe ei pentru cîţiva cenţi profit), pornit pe calea-mbogăţirii cu orice preţ şi pe orice cale. Mai admite că-şi merita puşcăria, însă nu pentru găinăria pentru care-a fost condamnat, ci pentru alte isprăvi, mult mai însemnate şi mult mai bănoase.
Că Vîntu (care-a fost uragan pustiitor, nu furtună de mîna a doua), pune izbînzile-i banditeşti pe seama inteligenţei care l-ar caracteriza e, în egală măsură, şi corect, şi incorect; corect fiindcă-ţi trebuie o ţîră de minte ca să urci mai sus decît un potlogar oarecare, şi incorect fiindcă dacă eşti inteligent şi-o iei de-a-mboulea pe arăturile ticăloşiei înseamnă că eşti bolnav de deviaţii grave ale mobilierului de la mansardă, deci eşti mai prost ca noaptea.
Dincolo de faptul că citirea măgăriilor debi­tate de SOV mi-a întărit exponenţial dorinţa şi voinţa de-a mă păstra curat în raport cu nor­mele generale şi-n raport cu propriile-mi norme, ceva anume mi-a mai rămas întipărit în memorie şi-am să mă străduiesc să nu uit: că oamenii puşi să apere normele trebuie să-şi facă treaba ca la carte şi să suprime răul din rădăcină încă din faşă, şi că am datoria de-a-mi folosi cu maxim randament mitraliile verbului împotriva tîlharilor care fură de sting şi-a tîlharilor care-i acoperă pe tîlharii care fură de sting.
În mod normal, într-un stat normal, pro­curorii s-ar autosesiza după un asemenea interviu, l-ar pune pe intervievat după zăbrele la regim de-o cană de apă şi-o feliuţă de pîine pe zi şi-ar stoarce de la el şi ţîţa pe care-a supt-o de la mă-sa, apoi judecătorii l-ar condamna la trai etern „în loc luminos, loc cu verdeaţă…”, iar plutonul de execuţie l-ar strămuta la adresa aceea imediat, din două comenzi bine simţite şi-o apăsare sănătoasă pe trăgaci. Cum însă statul român numai stat nu este, şi cum s-ar prea putea ca sovul să deie pe goarnă nume grele care l-au acoperit şi care, deci, l-ar urma urgent pe calea eternităţii fără cale de-ntoar­cere, nu ne rămîne altceva de gîndit decît că nemernicul are dreptate (deocamdată), şi că pe stat îl doare de noi în locul cu care stă de­geaba pe fotoliile prezidenţiale, parlamentare, guvernamentale şi justiţiare.
Dar şi cînd ne-om trezi…, nici o gaură de şarpe n-o să vă mai poată ascunde, sovilor!

Recomandările redacției