Vasile Mangra a fost unul dintre cei mai mari patrioţi români de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Călugăr la Hodoş-Bodrog şi profesor la Preparandia arădeană, Vasile Mangra s-a implicat în organizarea Partidului Naţional Român din părţile Aradului şi a fost principalul organizator al Congresului Naţionalităţilor de la Budapesta, din august 1895. Din 1909 devine membru titular al Academiei Române şi este cel care – alături de Nicolae Oncu, Vasile Goldiş, Ioan Slavici şi Ioan Russu-Şirianu – contribuie decisiv la tipărirea ziarului „Tribuna Poporului” la Arad, începând cu decembrie 1896, dată de la care oraşul nostru  devine capitală politică a românilor transilvăneni. Din 1900, până în anul 1916 este vicar episcopal la Oradea-Mare, iar din anul 1916 este înscăunat mitropolit al Ardealului. În anul 1910 candidează pe listele Partidului Muncii – fondat de către István Tisza – pentru Parlamentul de la Budapesta, fiind acuzat de către naţionaliştii români că ar fi trădat, prin această candidatură, interesele naţiunii române. Moare în toamna anului 1918 la Budapesta.
István Tisza a fost unul dintre cei mai străluciţi politicieni maghiari. Fiu al fostului premier Koloman Tisza, ajunge la rându-i premier al Ungariei în două mandate: 1903-1905 şi 1913-1917. A fost ales şi ca deputat de Arad în Parlamentul de la Budapesta, fiind un apropiat al lui Vasile Mangra.  Moare în toamna anului 1918, fiind asasinat de către naţionaliştii maghiari. La fel ca şi Vasile Mangra – care încă nu a fost reabilitat din toate punctele de vedere de către istoricii români, dar mai ales de către cei preocupaţi de istoria Bisericii Ortodoxe Române – István Tisza este contestat de către unii istorici maghiari, fiind încă acuzat de pierderea „Ungariei Mari”.
Una peste alta, cei doi mari oameni politici şi patrioţi – fiecare în felul său, fireşte – au mu­rit în aceeaşi lună la Budapesta. Ambii sunt contestaţi de către istoricii radicali, români şi maghiari, deşi atât Vasile Mangra, cât şi Ist­ván Tisza au fost consideraţi de către contemporani ca fiind mari personalităţi ale luptei naţionale. Imaginaţi-vă un monument într-ul colţ al Parcului Reconcilierii din Arad: pe o bancă, stând la discuţii contele István Tisza şi Mitropolitul Vasile Mangra. Probabil că unii dintre „ultraşii” români şi maghiari ar profana monumentul, în vreme ce alţii, mai ponderaţi şi mai raţionali, ar veni să depună coroane de flori. Dar, cel puţin, ar fi un monument asu­mat şi de români, şi de maghiari, deopotrivă. De aici ar putea începe şi reconcilierea, chiar dacă naţionaliştii radicali maghiari s-ar în­chi­na încă la Monumentul Ungariei Milenare, în vreme de naţionaliştii radicali români ar pre­fera să-şi asume în continuare Arcul de Triumf de la 1848. Măcar aşa, dacă am ratat reconcilierea monumentelor paşoptiste, poate că vom reuşi să ne reconciliem în jurul băncuţei cu cei doi politicieni de la 1918, morţi amândoi cu sufletul alături de propriul popor…

Recomandările redacției