Există o vorbă care exprimă foarte plastic starea de Gică-Contra: „La ăla tăt îi tună şi-i fulgeră!“ Acest gen de tipi se mişcă peste tot: pe stradă, prin parcuri, la serviciu, la munte, la mare, cred că şi-n navetele spaţiale găseşti acest gen de fiinţe, poreclite şi ele, totuşi, oameni. Nu îi place nimic: iarba e prea verde, cerul este într-adevăr senin, dar putea fi cu o nuanţă mai bleu. Oul acesta e frumos , dar e cam prea oval, melcul ăsta bourean se mişcă elegant, dar o face cam prea repede (după gustul cârcotaşului). Uite ce caniche frumos, păcat că are părul prea creţ! Vedeţi clădirea aceea, ar putea fi superbă, e doar construită în stil brâncovenesc, dar uite, îi lipseşte o ţiglă şi-n plus au montat pe ea un burlan inadecvat, anacronic.
Acuma, dragii mei, nu vreau să bag de vină cu orice preţ, aş deveni chiar eu unul dintre aceia, dar vreau să precizez din capul locului un lucru. Eu nu mă refer la persoanele care au simţ critic, care se exprimă din convingere şi în cunoştinţă de cauză asupra unui fapt cultural sau altul. Eu mă refer stricto sensu la cei cărora „le tăt tună şi le tăt fulgeră“. Apreciez activitatea criticilor de artă, a criticilor literari, a consumatorilor de artă avizaţi; de regulă chiar ţin cont de părerea lor, de aprecierile lor asupra unei opere plastice, arhitectonice, muzicale sau literare. Sunt oameni serioşi pe care îi admir şi chiar îi apreciez, au o cultură impresionantă în spate. Cunosc câţiva critici de acest fel, sunt chiar mândru că mă număr printre prietenii lor. Aceşti oameni vin cu argumente în articolele sau cărţile lor. Exprimarea lor e publică, se vede că în spatele afirmaţiilor lor există cultură, educaţie, bunăcuviinţă şi eleganţă. Nu le dau numele, consumatorii de cultură îi cunosc iar pe neconsumatorii de cultură nu-i interesează.
Dar, în zona activităţii culturale din urbea noastră mai există şi aşa-zişi ziarişti de cultură falşi. Aceşti falşi ziarişti, falşi critici, sunt de fapt nişte neica-nimeni, care în afară de articolele lor slinoase şi fade din zona culturalului n-au scris nimic în viaţa lor. Doar narau prin ziare cum unii îşi deschideau o expoziţie, alţii îşi lansau vreo carte sau că avea loc o premieră teatrală. La asta se reducea toată activitatea lui culturală. Ei, bine, acest tip de ziarist-cultural se bagă peste tot, îşi dă cu presupusa doar prin baruri şi la punctul trei al unor întâmplări culturale. Şi deşi acest Marinică-Cârcotaşul nu e în stare să creeze nimic, n-a scris în viaţa lui o carte deşi vârsta i-ar fi permis, acest trepăduş îşi dă cu presupusa, dă lecţii unor oameni care s-au expus şi au scris cărţi, au jucat teatru, au pictat tablouri, strâmbă mereu din nas, este veşnic nemulţumit. Faţa lui acră ar putea fi folosită toamna de către gospodine la pus murături. Căci odată cu vârsta individul a devenit acru.
E uşor să stai pe margine şi să bagi de vină. Poţi să faci şi asta, dar s-o faci analitic, într-o recenzie, nu bolborosind prin birturi şi pe la colţuri.
Aşadar, bre Marinică Cârcotaşul! Mbă, Neica-Nimeni! Scrie şi tu o carte, arată lumii ce poţi şi-apoi sună la mine la redacţie să-ţi fac recenzia. Dar n-o să vii, că nu ştii să scrii, eşti doar un amărât de neica-nimeni care însăilează pe la ziare articole slinoase despre cultura altora. Căci tu n-ai avut-o niciodată!

NOTĂ: Orice asemănare…mă va căuta la redacţie 

Recomandările redacției