În weekend-ul ce a trecut am fost la un concert de pian susţinut de o tânără şi talentată artistă din Canada, tânără cu origini româneşti, dar care de o vreme s-a mutat pe Noul Continent. Deşi concertul a fost programat la o oră mai aproape de matineu decât de seară, m-am aşteptat ca la acest concert să fie prezent în Sala Mare a Filarmonicii cel puţin un număr decent de melomani. Dar numărul cu pricina nu numai că a fost indecent ci chiar nu depăşea falangele membrelor unui biped. Cunosc bine această sală, cunosc destul de bine apetitul arădenilor pentru muzica simfonică. Ştiu că Aradul nu este şi nu a fost Viena, nu a fost şi nu este Milano sau Parisul. N-am avut niciodată pretenţia ca amatorii de muzică clasică din Arad să-şi zmulgă biletele din mână unul altuia, înainte de vreun concert mai deosebit. Nici nu spun că în Arad locuiesc numai tâmpiţi insensibili la muzica cultă, la cea clasică. Niciodată însă, la Arad n-am văzut ca acuma atâta absenteism (cuvânt de sorginte politică, dar care se poartă, e chiar tîn trend) la concertele de la Filarmonică precum în aceşti ani. Ştiu, şi înainte vreme spectatorii de calitate erau puţini în sălile de concerte. Aşa-i! Dar, pe vremuri cel puţin sălile de concerte de la Filarmonică şi de la Teatru se completau până la refuz cu snobi cumsecade, însoţiţi de snoabe elegante şi cumsecade şi ele, mişto îmbrăcate.
Aceşti snobi proveneau de la instituţiile judeţene ale statului, dintre activiştii partidelor politice cu origini sănătoase de capitalişti, de absolvenţi de studii superioare cu instruire dobândită pe la facultăţile particulare de unde procurau diplome de absolvire la un preţ rezonabil, cu reducere dacă era în plin sezon şcolar, proveneau din noua clasă a parveniţilor, din mediile unei societăţi ce se voia sclivisită, „subţire“ sau pur şi simplu din cetăţeni cinstiţi, care voiau să se culturalizeze. În acele vremuri Opera din Timişoara oferea arădenilor periodic spectacole, sălile fiind nu pline, ci arhipline, jur pe briciul frizerului Figaro că e aşa. Vorba nostalgicilor: nici măcar snobii nu mai sunt ce-au fost. Am ajuns la situaţia ridicolă să ne fie dor de snobi. Cel puţin snobul venea regulat la spectacolele de teatru, venea la concertele Filarmonicii unde moţăia elegant şi la care aplauda după câte un pasaj mai vioi şi la urmă, când bătutul palmelor îl înviorau (Personal moţăiam numai la unele pasaje de Brahms şi eram recunoscător când aplauzele generale mă înviorau, ceea ce mă făcea să aplaud şi eu frenetic din tot sufletul meu, suflet insuficient de sensibil la Brahms).
Marea majoritate a melomanilor care frecventează concertele Filarmonicii de Stat Arad este formată din absolvenţi ai Liceului de Artă „Sabin Drăgoi“ Arad (de fapt sper din tot sufletul să fie aşa), sau de la alte licee de artă din ţară precum şi de absolvenţii conservatoarelor sau institutelor de muzică, inclusiv de la absolvenţii Şcoalii Populare de Artă Arad, lucru care înseamnă un public foarte redus; socotesc că pentru a umple suficient de decent sala de concerte a filarmonicii ar fi nevoie de: 1) Prin metode subtile, manageriale, să se reducă curajos numărul de locuri ale sălii; 2). Să se înfiinţeze şcoli profesionale de promovare a snobilor. În aceste şcoli elevii vor fi educaţi cum să poarte un papion, o rochie de seară, să facă deosebirea dintre un flaut şi o măciucă mioritică, să-l personalizeze pe ăla în negru din faţa orchestrei de un angajat al firmei de pompe funebre locale. Deosebirea să fie un băţ.
Abia în acest fel, sălile de concerte vor fi pline, ca pe vremuri. Altfel, aş da zile de la mineee…
