Veteranul Toader Nicodin din Brusturi – o poveste de viaţă

0
155

Halmagiu 4Atunci când îl întâlneşti pe drum, sau pe tarla, pe domnul Toader Nicodin din satul Brusturi, te gândeşti ca la un om care abia dacă a ieşit la pensie. Doar atunci când îţi spune că a bătut 91 de ani, începi să te gândeşti că baciul Toader Nicodin se numără printre acei puţini aleşi, care se pot mândri cu o vârstă frumos purtată. În ceea ce ne priveşte, pentru a le oferi celor din tânăra generaţie şi câteva exemple de viaţă, câteva modele de urmat, ne-am gândit să ne aşezăm alături de domnul Toader Nicodin şi mai lăţim vorba cu domnia sa despre unele, despre altele…
Am pornit, fireşte, de la zilele de pe urmă – pe care tocmai le trăim – şi despre care baciul Toader nu are nici pe departe o părere prea bună: „Nu-mi place nicidecum de ceea ce văd seară de seară la televizor. Sunt total dezamăgit de cei care ne conduc astăzi şi care nu pun nici un preţ pe ţară, dar mai ales pe popor. Eu am făcut Războiul Mondial de la un capăt, la celălalt. L-am început cu eliberarea Basarabiei, iar pe 25 mai 1945 am defilat la Praga, în acest minunat „oraş de aur” cum i se mai spune şi care a fost şi capitală de Imperiu. Am dobândit trei răni în război şi am ajuns până la gradul de sergent, comandant de pluton. Treceau gloanţele pe lângă urechile mele ca boabele de cucuruz, dar m-a ferit bunul şi dragul Dumnezeu de rău. Pentru asta, că sunt veteran de război şi că am stat cu pieptul în calea furtunii, vorba Iancului, m-am ales cu o amărâtă de pensie de 200 de lei. Alţii, precum văd pe la televizor, au pensii de cincizeci de milioane pentru că au căprărit pe timp de pace sau pentru că au dormit un mandat sau două prin Parlament. Nu-i drept ceea ce se întâmplă.”
Din vorbă în vorbă, trecem peste amărăciunile coti­dianului şi ne afundăm în miezul vieţii baciului Toader Nicodin. Îl provocăm să ne povestească despre sănătate, despre lucrul câmpului şi despre pădure: „Mă mai dor picioarele la vreme de ploaie, dar încolo fac orice muncă se cere, Doamne Ţie-Ţi mulţumesc. Am lucrat în pădure toată viaţa, ca bri­gadier silvic, iar pădurea mi-e dragă şi acum. Parcă-i ruptă din sufletul mei. Drept se spune pe la noi: codru-i frate cu românul! Pentru că la greu, când năvăleau hunii, turcii sau tătarii, românii se ascundeau în păduri, până treceau potopul. Aşa am rezistat mii de ani pe aceste meleaguri. Iar pădurea le oferea tot ceea ce le era necesar traiului zilnic: carne de vânat, apă de izvor, fructe de pădure, ciuperci, bureţi, miere şi poame.”
Şi aici are baciul Toader un of mare, legat de cei care taie fără nici un discernământ pădurea: „Din frate cu pădurea, parcă am devenit astăzi duşmanii ei. Văd pe la televizor că taie alţii pădurile la ras, fără nici o problemă. Dar natura se răzbună. Vin ploile şi numa’ vezi că-i ia apa, cu sate cu tot. Eu, dragul meu, de-a lungul perioadei când am lucrat ca brigadier silvic la pădure, cred că am plantat cu oamenii din subordine peste 3.000 de hectare de puieţi de diverse esenţe: răşinoase sau foioa­se.”
Cam despre aceste lucruri am vorbit cu veteranul şi cu brigadierul silvic Toader Nicodin din Brusturi, dar cele mai frumoase cuvinte – rupte parcă din suflet – tot despre pădurea le-a avut: „Natura ne dă nouă totul. Şi-acuma, când merg în pădure şi mă îmbăt de ciripitul păsărelelor, de foşnetul frunzelor, simt că trăiesc cu adevărat. Ce poate fi mai frumos decât să bei apă din izvor, rece de se abureşte paharul în mână şi în dricul verii, başca să mai ai în traistă şi o felie de pâine de casă, un şiric de slănină şi o ceapă roşie din fundul grădinii. Chiar şi-un păhărel de ţuică straşnică, aşa cum se face pe la noi prin Brusturi.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.