Viaţa ca o…

Multe cărţi s-au scris, însă infinit mai multe-s cele care nu s-au scris şi nici nu se vor scrie vreodată. Între cărţile scrise, una are titlul Viaţa ca o pradă, iar ca autor îl are pe Marin Preda.
Între cărţile nescrise aş enumera un autor şi spunerea-i despre nescrisa carte: „Ce roman a fost şi viaţa mea!”, spunea Napoleon Bonaparte pe insula Sfînta Elena (soclul nemuririi lui). Un alt autor este subsemnatul (adică suprasemnatul, că mi-au ţintuit numele chiar sub titlu), şi cele două cărţi pe care nu le-am scris deşi le visez şi cu ochii deschişi, şi cu ei închişi: Viaţa ca o moarte ar fi a doua, fiindcă prima ar fi, indiscutabil, Evanghelia după Satana.
Revin la viaţă, adică la Viaţa ca o moarte.
Sună telefonul din redacţie. Răspund eu, că aşa mi-a fost soarta. După prezentările de rigoare începe povestea, o poveste care merită un roman cu titlul de mai sus.
Eroina nescrisului roman este o femeie din Arad; are 75 de ani, are grad de handicap 2, are luxaţie congenitală, are coxartroză, are zile…, adică are cam de toate – numai sănătate nu prea are. Nici bani nu prea are, că n-are de unde să aibă. Are însă card naţional de sănătate, da-l are degeaba, că n-ajută la nimic, ba dimpotrivă.
Ca să-şi potolească durerile, femeia şi-a luat cardu-n braţe, că mai nou nu se poate sănătate fără card, şi-a pornit spre medicul de familie. Acolo-n cabinet voinţă ar fi fost, dar s-a-mpotrivit sistemul informatic: nu voia el să-nghită cardul naţional şi pace, aşa că salutare tratament.
S-a-ntors biata femeie acasă mai bolnavă decît plecase, şi a sunat la Casa de Asigurări de Sănătate – dar tot de pomană; liniile erau ocupate, semn că alte mii de carduri invalide sunau în neştire la o instituţie debilă inventată de un stat handicapat.
În toată tărăşenia asta monstruoasă, doar două luminiţe i-au înseninat sufletul: doctoriţa Schmidt – care a programat-o la tratament chiar şi fără blestematul de card, şi urechea mea ascultînd-o în tăcere şi cu durere, lipită de telefonul redacţiei la care a sunat ca la un Dumnezeu gata să-şi năpustească tunetele ucigătoare asupra năpîrcilor politico-hoţeşti năpustite asupră-ne ca să ne sleiască de puteri şi ca să ne istovească şi trupurile, şi sufletele.
Ca şi mine şi ca şi tine, cetitoriule, Ana Dragomir, femeia din Arad care moare de vie cu cardu-n braţe, trăieşte în secolul XXI, adică-n cel mai negru Ev Mediu imaginabil şi posibil. Trăieşte? Iată marea, grava şi adevărata problemă: o femeie de 75 de ani îşi permite cu neruşinare să trăiască cu neruşinare cu o pensie neruşinată stoarsă dintr-un buget atît de scofîlcit încît hoţii stau cu boturile pe labe, îl privesc cu mutre lungi şi-şi zic cu năduf: „Ce dracu’ să mai furi dacă pensionarii ăştia şi bolnavii ăştia ne parazitează sursa şi resursa?”.
Îi pasă cuiva că moare Ana Dragomir? Îi pasă cuiva că viaţa Anei Dragomir a fost atîrnată de-un petic de plastic? Nimănui nu-i pasă. Ne-au prefăcut în carduri, şi vieţile noastre asta sînt: şiruri lungi de 0 şi de 1, biţi într-un sistem infernal în care trecem pe lumea cealaltă dacă se-ntrerupe curentul sau dispărem de pe faţa pămîntului dacă dispare vreun semn dintr-o linie de cod.
Viaţa Anei Dragomir e ca o moarte. Vieţile milioanelor de Ana Dragomir sînt ca nişte morţi care nici nu se mai întîmplă odată, nici nu se mai sfîrşesc vreodată. Da’ las’ că vieţile ălora de ne-au îndesat cardurile pe gît nu seamănă nicicum a moarte! Tare-ar mai semăna însă de-ar fi gloata de români olecuţă mai bărbată… Şi poate că s-or îmbărbăţi românii cîndva, cînd le-o ajunge cardu’ la os şi şi-or aminti zisa Vladimirescului: „Că şarpele, cînd scoate capu-n drum, îi dai cu cardu’-n cap!”.