Tragedia din Munţii Apuseni are două componente care transced accidentul propriu-zis şi ne duc într-o zonă care ar trebui să ne îngrijoreze într-o măsură mult mai mare decât bilanţul propriu-zis: doi morţi şi cinci răniţi. Am auzit, cu prilejul acestui accident mai multe afirmaţii, pro şi contra, despre eroi şi vinovaţi, despre intervenţii şi delăsare. Poate de la Elodia încoace nu au fost atâtea comentarii me­diatice şi ale folclorului urban. Iertaţi-mi comparaţia, dar mai fiecare român şi-a dat cu părerea, fiecare a avut un „vinovat de serviciu”, dar puţini au înţeles dedesubturile dramei…
Cele două componente de care vă spuneam sunt mult mai esenţiale decât a căuta vinovaţi, a cere capete sau a folosi acest tragic accident într-o armă politică. În primul rând, prin însăşi natura celor prezenţi ar trebui să avem mult mai multă grijă. În România sunt foarte puţini medici care să fie implicaţi în operaţiuni de prelevare şi transplant de organe, deopotrivă. Prelevarea este la fel de importantă ca şi transplantul în sine, poate mult mai importantă!!! Prelevarea de organe se face de multe ori contracronometru, înfruntând uneori – cum a fost şi acest caz – şi vremea nefavorabilă, „înghiţind” distanţe. Şi asta pentru că avem o mână de medici specializaţi în acest fel de operaţii, cam unul la un milion. Sigur, transplantul este foarte important, necesită multă ştiinţă, dar de asemenea, este o operaţiune bine pregătită, planificată din timp. Bilanţul putea fi dezastruos pentru medicina de specialitate pentru că aceşti medici nu se găsesc peste tot, nu mulţi acceptă condiţiile de lucru şi de salarizare din România şi nu mulţi îşi riscă viaţa ca în cazul de faţă.
Al doilea aspect este cel al organizării instituţiilor statului în cazul unor astfel de accidente. Din păcate, instituţiile statului s-au dovedit incapabile să gestioneze operaţiunile de salvare, nu într-atât din cauza efectivului de oameni de intervenţie, a probităţii lor profesionale, ci a celor care trebuiau să coordoneze acţiunile de salvare. Dincolo de „încărcătura preţioasă”, care ar fi trebuit să declanşeze o reacţie ca în filmele americane, cu intervenţie la milimetru şi la secundă, cred că dacă nu interveneau prea multe „moaşe”, epava avionului ar fi fost găsită mai repede. Risc să intru în păcatul celor care-şi dau cu părerea, dar a trecut prea multă vreme de la anunţarea accidentului până ce supravieţuitorii au fost recuperaţi.
Acum 42 de ani, un avion s-a prăbuşit în Anzi. A fost şi o ecranizare a catastrofei. Era vorba de o echipă de rugby şi doar câţiva dintre ei au supravieţuit. Nu suntem în 1972, nu suntem în Anzi, ci facem parte dintr-o epocă în care dacă un adolescent postează pe Facebook, în 10 minute apare locul de unde a postat, cu aceeaşi precizie, într-un perimetru similar cu cel raportat de autorităţi referitor la locul prăbuşirii avionului.
Din păcate, noi am tratat cele două aspecte esenţiale doar ca arme politice sau mediatice, nu ca tare ale societăţii noastre. Iar circul mediatico-politic a fost întregit ieri (n.n. duminică) când premierul şi preşedintele jucau „alba-nea­gra” cu demisia şefului STS. Păi, într-o ţară normală, la două, maxim trei zile de la producerea accidentului ploua cu demisii, unele de onoare, altele ca dovadă a incompetenţei. Şi, dacă totuşi nu se întâmpla aşa ceva, în maxim o săptămână ploua cu demiteri. Viaţa unor oameni, a unor oameni de excepţie, nu se măsoară nici în rating nici în procente electorale…
Teofil Grădinaru

Recomandările redacției